La doar o zi diferenta, Nationalul clujean lanseaza doua premiere: un Goldoni foarte frecventat, Sluga la doi stapini, in regia Monei Chirila, la Sala Mare, si Trainspotting al lui Irving Welsh (un manifest al noii scoli scotiene de film si teatru, virf de lance in referintele filmografice ale deceniului trecut), in regia lui Sorin Misiriantu, la Euphorion. Doua tipuri de scriitura extrem de diferite, doua tipuri de stilistica a spectacolului aproape opuse, doi regizori care par a se adresa, la rindul lor, unor paliere de public clar separate pe criterii de generatie, dar nu numai.

Ceea ce-i propun cititorului nu e de fapt o dubla cronica de intimpinare, ci, mai degraba, o serie de meditatii plecind de la accidentala simultaneitate a celor doua premiere, care dau seama in felul lor atit asupra unor chestiuni mai generale de politica repertoriala (reprezentative nu numai pentru Cluj, probabil lucrurile se petrec asemanator oriunde in institutiile teatrale traditionale), cit si asupra tipurilor de estetica ce coabiteaza pe scenele noastre.

Teza: Postmodernitatea estetizanta vs. Subiectul care frige

E logic sa te intrebi, cind doua spectacole vin in contact cu publicul aproape impreuna, care e criteriul de unitate care a determinat alegerea temelor, a subiectelor, in fine, a titlurilor ca atare. In teatrul romanesc actual, cu exceptia citorva companii private si a unor teatre, foarte putine, in care se incearca implementarea unor programe pe termen mediu si lung, optiunea repertoriala sta, stim bine, in mina regizorilor – fie ei angajati, fie colaboratori. In cazul dat, lucrurile sint, probabil, identice.

Raspunsul meu, intuitiv, fireste, e ca optiunea pentru Sluga la doi stapini, ca si cea pentru Trainspotting sint, intr-un anume fel, echivalente: ele semnaleaza apelul la un orizont cultural deja constituit, la nivel