Berlin, 1998, primavara. Strabat orasul de la est la vest, cu trenul, in drum spre Potsdam. Cartierele Berlinului de Est par la fel de urite ca si Bucurestiul periferic. Aceleasi blocuri cenusii, cu fatade prost finisate, aceleasi aglomerari de fier ruginit si beton, aceeasi atmosfera prafoasa, precara, cu pomi scheletici si arbusti abia infrunziti. Spatiul care se desfasoara in fata mea de la fereastra trenului pare totusi ireal. Nu-mi dau imediat seama ce se intimpla. Simt insa in toata aceasta monotona defilare de cladiri specifice arhitecturii comuniste si o frumusete miraculoasa. Unele ziduri, din ce in ce mai multe, sint acoperite de litere si desene imense, cu o cromatica extraordinar de rafinata. Rosu, negru si albastru-cenusiu. Galben citron, verde si alb. Violet imperial si caroiaje de ocru. Literele se inlantuie in unitati compacte, masive, unele volumetrice, altele nu, de o teribila precizie geometrica. Sint graffiti. Tot Berlinul de Est e acoperit de mii de graffiti – care de care mai spectaculos si mai minutios lucrat – iesite parca dintr-o mare scoala de arte si meserii.
Ziduri, poduri, parapeti de beton, constructii abandonate, blocuri innegrite de fum, pereti cu tencuiala macerata de vreme, pe care le salveaza culorile, simbolurile alfabetice, tag-urile anonime. Unele „lucrari“ dovedesc o rigoare „artistica“ atit de bine „pusa in pagina“, incit prin minte imi trece gindul stupid ca acest mod de „ornamentare“ a fost comandat, finantat de autoritati, pentru a mai salva astfel ceva din aspectul dezolant al acestei parti de oras. In lipsa sumelor imense de care ar fi nevoie pentru refacerea si renovarea cladirilor, iata aceasta ingenioasa solutie... Dar imediat apoi sint aproape blocat de constatarea ca ceea ce vad inseamna zeci, daca nu sute de „artisti“, lucrind probabil in grup, dupa plan, potrivit unui algoritm „creator“ in acelasi timp
