Lene e pana si una din putinele noastre forme de agitatie: cultul vedetei, setea de notorietate publica, fascinatia pentru persoana celor mari si tari, de la Bush la cetateana Marin Andreea. Lenea e obisnuinta de a trai prezentul, fara a banui un trecut si fara a gandi pentru viitor. Lenea e locul cald pe care îl gasesc mintile active în cliseele despre lumea de maine. Dar lenea cea mai vioaie e amnezia profesionala, ideea dupa care meseriile sunt o povara înlocuita în sfarsit de tehnologie, iar priceperea e un dar neînsemnat, o pretentie fandosita a maniacilor batrani.
Asa am ajuns sa scriem fara punctuatie, caci importanta e viteza cu care calatoreste e-mailul, si tot asa ne-am ales cu pictori care nu stiu sa deseneze, cu ziaristi care nu tin minte decat ce s-a întamplat acum cinci minute, cu tineri care rezolva secolul ics-ve-i-i prin gandul ca Rembrandt e un mos care a trait de mult (în secolul XVII, cum scrie pe Internet, pentru cei ce se pregatesc pentru vreun concurs TV cu castiguri în bani si faima de sub 15 minute).
Asa ne-am îmbogatit cu parerea ca religia e ocupatia celor care n-au facut destul sex si asa am castigat egalitatea mandra de a ne conforma. Am mai cucerit: puterea de a nu sti nimic si dreptul de a trancani la mobil de pe Everest sau de sub scara blocului.
Asa am ajuns toti - vorba lui Patapievici - recenti. Si probabil asta explica presa oarba de care a avut parte finala Ligii Campionilor: Juventus-AC Milan, 28 mai, 2003. Meci radiat deja din analele fotbalului-spectacol. 0-0 fara sfarsit si fara sens. Sau ne-a înselat vederea înselata de lene?
Un act de piraterie
Juve si Milan au facut un meci italian. Adica un meci fara goluri, copil handicapat nascut dintr-o orgie de prudenta. Asta pentru cine crede ca fotbalul e copia în sport a ziarului de scandal si a telenovelelor mustind de fapte: cate omoruri, violuri, j
