Traian DANCIU
Geamantanul cu romburi
Editura T, Iasi, 2002, 176 p., f.p.
Forma si continut, absenta si prezenta. Sint cele patru elemente-tema care ordoneaza prozele lui Traian Danciu si in care autorul inveleste cu grija un adevar care nu se poate povesti oricum. Acest adevar – iubirea sau povestile despre iubiri – se spune cu precautii pentru ca este fragil si alunecos, in asa masura incit risca sa alunece in patetic si in banal. Si ca sa nu fie asa, nici patetic, nici banal, Traian Danciu incearca sa il pacaleasca. Sa se pacaleasca. Se joaca cu el undeva intre amintire si fictiune, intre vorbe si cuvinte. „Astazi diferentiem. E vorba, e cuvintul. Vorba poate fi goala, cuvintul are mereu un continut de care nu se poate ascunde“ (p. 13). Asadar, cuvintul are un adevar, un preaplin la care ajungem prin preagolul vorbelor pe care le scriem „pe nisip si pe zapada“. Revelarea este brusca si are loc la nivelul discursului narativ, se lasa purtata de jocurile de vorbe care incet-incet, alunecind, devin cuvinte: „Ma uit doar. Uit. [...] Dorinta. Dor“ (p. 8-9).
Metaforele si lirismul sint numai bune de ascunzatori, dar naratorul nu se poate piti in spatele lor pentru multa vreme. Ceva il trage de mineca. Sint povestile care vor sa fie spuse pe sleau. Amintirile care vor sa fie decojite si descoperite in miezul lor crud. Ele se leapada de vorbele care indulcesc si infrumuseteaza, isi leapada coaja de metafore pentru a se arata in toata brutalitatea lor, atit cit poate fi ea redata de cuvinte. Pentru ca nici cuvintele nu sint continut, ele sint doar ceva mai aproape de continut decit vorbele: asa cum vorbele sint ecourile cuvintelor, cuvintele (astazi „pe nisip si pe zapada“) nu sint decit ecourile cuvintelor altadata sapate in piatra.
In nisip si in zapada isi face casa scriitorul impreuna cu povestile lui despre copilarie, iubire
