Albert COHEN

Cartea mamei

Traducere de Irina Mavrodin, Editia a doua, Editura Est, Bucuresti, 2002,

138 p., f.p.

La capitolul „iubire“ (aproape in toate formele si varietatile ei), sintem banali. Nu e exclus sa intilnesti suferintele tinarului Werther la Tanta si Costel, cu nimic mai ignobile. Trecutele povesti de amor erau redundante la vremea cind au fost scrise. Si oricit am incerca sa escamotam aceasta realitate prin nesfirsite volute verbale, finalul e acelasi: sau un tête-à-tête cu inexprimabilul, sau un „motiv narativ“ mestecat pina la saturatie.

Ultima varianta ar putea rezuma viciul Cartii mamei de Albert Cohen. De fapt, mama exista doar prin citeva mici detalii; justificarea autorului nu intirzie insa sa apara: personalitatea mamei a fost diminuata de ea insasi pentru ca singurul ei tel in viata e acela de a placea fiului (?!). Atit de intens e urmarit acest tel incit nu-ti mai dai seama ce deplinge autorul: disparitia mamei sau a devotamentului ei netarmurit? Nota patetic-elegiaca e impinsa mult prea departe: „O, tu, unica, mama, mama mea si a tuturor oamenilor, tu, cea neasemuita, mama noastra, meriti iubirea si increderea noastra. Toti ceilalti, sotiile, fratii, surorile, copiii, prietenii nostri, toti ceilalti nu sint decit nimicnicie si frunza dusa de vint“ (p. 82); desi la sfirsitul cartii boceam cot la cot cu autorul, aveam mereu senzatia unei conversatii silite la care cartea te obliga. Redundanta unor amanunte legate de mama, mult prea desele invocatii retorice, refrenul (obsedant pina la un punct, stresant dincolo de el) „niciodata nu vei mai…/ nu voi mai…“ iti sugereaza un sentiment doar pe jumatate „literaturizat“; restul e jenant de personal, iar cititorului i se pretinde rolul de prieten intim, constant si obedient in ascultarea acestui monolog.

Din punctul de vedere al unei cititoare, i