Cunoascuta graficiană şi arhitectă Mihaela Şchiopu i-a dedicat Irinei Nicolau, la aproape un an de la dispariţie, o expoziţie de pictură cu totul specială. Deschisă la Galeria Simeza, această formă de evocare, de resuscitare a memoriei şi de mărturisire publică a unei prietenii suspendate prematur de către un destin abuziv, nu este o construcţie epică în jurul unei prezenţe umane şi culturale atît de active în ultimul deceniu, aşa cum a fost Irina Nicolau, o descriere mai mult sau mai puţin documentară, chiar dacă este vorba despre o expoziţie de pictură, ci o încercare de a circumscrie în coduri vizuale complexitatea unui spirit şi dinamica mentală ale unei existenţe exemplare şi cu o vocaţie naturală a construcţiei. Pentru a se înţelege, însă, întreaga plajă de semnificaţii a unei asemenea expoziţii, chiar dacă ea nu ar avea nevoie, în mod normal, de explicaţii colaterale, ar trebui să ne-o reamintim pe Irina Nicolau, atît ca prezenţă umană, cît şi ca fiinţă culturală în permanentă mişcare. Mai întîi, în ciuda faptului că făcea parte dintr-o generaţie născută, crescută şi formată în plină agresiune comunistă - în sens larg, aparţinea generaţiei optzeci -, ea a reuşit să-şi păstreze o puritate aproape primitivă şi o încredere absolută, la limita utopiei, în valorile creaţiei şi în atitudinile afirmative. Spirit ludic şi grav în aceeaşi măsură, responsabilă şi neconvenţională în acelaşi timp, scriitor cu o inconfundabilă stilistică a colocvialităţii şi etnograf mobil, cu o înţelegere largă a universului rural şi a primenirilor din interiorul acestuia, Irina Nicolau era şi un moralist rebel, lipsit de orice umbră de bigotism, şi un pedagog imposibil, adică incapabil să plictisească oricare ar fi fost obiectul didactic. Pînă şi fenomenele care, de obicei, stîrnesc revolte şi excită fondul agresiv al celor mai blajine dintre făpturile culturale, cum ar fi, de pildă, kit