Încă un scriitor pe trei sferturi uitat: Ion Agârbiceanu (12 septembrie 1882 28 mai 1963). Dubla aniversare, din toamna trecută şi de la finele lui mai curent, n-a trezit nici cel mai mic ecou. Dificultatea receptării moderne a prodigioasei opere a scriitorului ardelean i s-a părut a fi lui G. Călinescu eticismul romanelor sale de maturitate. În ce mă priveşte, cred că dificultatea este alta, mai ales că eticismul nu se regăseşte în toate scrierile autorului şi, pînă şi acolo unde se regăseşte, el e prezentat „cu tact", evitîndu-se predica şi făcîndu-se „doar simpatică virtutea", după chiar aprecierea lui Călinescu. Acest fel din urmă de a proceda este şi singura sugestie a naţionalismului lui Agârbiceanu (în Istoria sa, şi Călinescu îl aşează în capitolul Tendinţa naţională, lîngă Goga şi sămănătorişti), îndeajuns de obiectiv ca observator al satului de peste munţi şi cu un idealism moral bine temperat.

La debutul său, cu volumul de povestiri potrivit intitulat De la ţară (aceasta fiind }ara Moţilor), apărut în 1905, Agârbiceanu a produs o impresie destul de puternică, pe care unii au socotit-o comparabilă cu aceea a Poeziilor lui Goga din acelaşi an. Ei erau scriitorii ardeleni cei mai promiţători din zorii noului veac, după Coşbuc şi înainte de Rebreanu. Nu este totuşi nimic în povestirile lui Agârbiceanu de pînă la marele război din palinodia naţională de la Goga, deşi ele ne aduc sub ochi scene de viaţă rurală şi personaje la fel de tipice precum cele din lirica poetului. Dacă vrem să prindem într-o formulă tematica acestor naraţiuni, realiste mai cu seamă în detalii şi în vorbirea oamenilor, doar superficial aburite de nostalgii sămănătoriste, în latura baladescă, aceasta este dureri înăbuşite. Adică, nu întîmplător, titlul volumului lui Sadoveanu din 1904. Cel mai important monografist al lui Agârbiceanu a susţinut ideea admiraţiei pe care scriitor