Se Întâmplă foarte rar ca un critic literar să devină personalitatea culturală numărul unu a ţării: doar atunci când, printr-o anomalie, literatura propriu-zisă nu mai are reprezentanţi proeminenţi, iar pe primul plan urcă intelectualitatea reflexivă; sau atunci când, valoarea criticului este atât de mare, încât se dispensează de scriitori, adică de mediul germinativ obligatoriu. Aceasta ar fi situaţia lui Eduardo Lourenço astăzi, în Portugalia. A ajuns intelectualul cel mai respectat al ţării.

Când a împlinit zilele acestea 80 de ani, toate preocupările portugheze par a fi încetat, brusc, pentru a i se rosti la unison un omagiu naţional. Să notăm că Portugalia seamănă destul de bine cu România şi la capitolul relaţiilor umane din lumea intelectuală: şi aici aproape fiecare literat vede în succesul celui de alături o insultă personală.

Atunci cum de a fost posibilă o asemenea preţuire fără rezerve? Poate pentru că Eduardo Lourenço rămâne un portughez complet atipic. Să-l numim portughez subliminal? Ar fi poate exact. Plecat din ţară în anii ’60, din cauza opresiunii culturale greu suportabile, a avut o onorabilă carieră universitară în Sudul Franţei, la Nice, unde a rămas până astăzi. În fierbinţeala naţională de după 25 aprilie 1974, de după Revoluţie, rechemat cu insistenţă la Lisabona de prieteni, şi-a vizitat ţara de mai multe ori, dar a decis spre deosebire de majoritatea intelectualilor portughezi exilaţi că-i mai înţelept să rămână în Franţa.

A doua curiozitate a acestui personaj: a scris tot timpul în limba portugheză, despre cultura portugheză, pentru portughezi, deşi se afla departe de Portugalia. Stilist viguros, de o rară inteligenţă încă de la primele studii, şi-a perfecţioant pe parcursul anilor instrumentul lingvistic până la subtilităţi nebănuite. Reflecţia despre cultură, redactată în limba portugheză, are astăzi s