Începem, cu materialul de faţă, să îndreptăm către cititori fragmente din „jungla" arhivei Cristian Popescu, care ne-a fost dată în grijă, la Editura Vinea, de către familia poetului. A face lumină în acest teritoriu presupune un exerciţiu îndelungat, cu opriri şi reveniri succesive asupra filelor numeroaselor caiete care au rămas de la el. După cum bine se ştie, autorul Familiei Popescu era pur şi simplu posedat de demonia „sunetului perfect", şi aproape că nu există un singur text de-al său pe care să nu-l fi rescris, practic, la infinit. Asistăm, nu o dată, la o veritabilă grindină de variante, la zeci de permutări de secvenţe, de fraze, de propoziţii ori de sintagme, pe care le (re)întîlnim în cele mai diferite configuraţii. Dacă poetul ar fi avut şansa să trăiască mai mult, poate că ar fi limpezit de lintiţa adiacentă aceste iazuri umblătoare care sînt manuscrisele sale. A încerca să le „fixezi", ca editor salubru, coerent, este, din capul locului, o operaţiune extrem de anevoiasă, şi, cu siguranţă, oricît de asiduă şi de competentă ar fi silinţa, nu ai cum să te plasezi în afara arbitrariului.

Prin urmare, dacă o primă şi majoră dificultate de rescriere pluzibilă - a se citi: fără a-l trăda compromiţător pe dificilul poet - este însăşi „geografia" teribilă a arhivei sale, un al doilea obstacol, iarăşi foarte dificil de învins, este dispersia acesteia. Cum am afirmat deja, în clipa de faţă în posesia noastră se află cea mai mare parte a caietelor sale, dar ştim, de asemenea, că numeroase documente, oferite cu generozitate de către autorul însuşi, se află în posesia a nu puţini dintre prietenii săi, unii chiar dintre cei mai apropiaţi. Fără a se putea urmări în paralel filele „întregii" arhive, stabilirea unui „text definitiv" Cristian Popescu ( dincolo de ceea ce el însuşi a considerat a se înscrie în această categorie1), desigur, în accepţia pe care