Se pierde adesea din vedere că atît de incitantele revizuiri (pietricele în pantoful criticii) se cuvine a avea în vedere nu doar perioada postbelică, posedînd, e drept, dosarul cel mai încărcat, ci şi răstimpul anterior acesteia, de facto întregul corp al literaturii române. Fie că ne dăm seama, fie că nu, recitim operele trecutului cu un ochi mai mult ori mai puţin schimbat de însăşi scurgerea unei temporalităţi sensibile, istoric modelate. Din cînd în cînd intervin gesturi ,,revizioniste", exprese, care îşi propun a-i înscrie pe autorii mai vechi în parametrii unei înţelegeri înnoite, a-i raporta la conceptele unei mentalităţi evoluate, precum cel al lui Vladimir Streinu, concretizat în cartea Clasicii noştri din 1943. Numeroase exegeze consacrate inclusiv creaţiilor majore ale literelor noastre, apărute o dată cu slăbirea chingilor ideologice, produsă în jurul anului 1965, nu sînt nici ele altceva decît veritabile revizuiri, fireşte cu o gradaţie diversă a cutezanţei novatoare şi a rezultatului în substanţă critică, menite a degaja ceea ce rămîne mai relevant în optica epocii actuale, a oferi temeiuri analitice opţiunilor în cauză. În raftul unor astfel de scrieri se plasează şi volumul echinoxistului stabilit la Tg-Jiu, Ion Pecie, intitulat, cu fior mitic, Meşterul Manole. Alături de comentariul închinat celebrei balade, acesta cuprinde şi altele, mai ample, referitoare la Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu. Pierzînd aspectul cabrat prin polemism al impactului cu producţia ,,epocii de aur", revizuirea ( sau, mă rog, revizitarea, spre a ne folosi de termenul analog, vag ,,dezinfectat", propus recent de Mircea Martin) are aci un aer calm-cultural, al elaborării în biblioteca ultimelor decenii, ale cărei achiziţii deschid, natural, perspective diferite de ceea ce oferă imaginile standardizate ale ,,consacrării" ce datează, fixate în speţă pe filiera dida