Există de vreo doi, trei ani în România un campionat naţional al jocurilor pe computer. Povestea asta s-a născut la noi pornind de la sălile de asemenea jocuri care s-au tot înmulţit în ultimii ani. Vezi în ele de la puşti de 10 ani pînă la adulţi care se apropie de 50. Cunosc nu ştiu căte asemenea săli, aflate în mai toate cartierele Bucureştiului.

Dacă vă trece prin cap că aş fi unul dintre aceşti jucători, regret să vă dezamăgesc. Unul dintre băieţii mei participă la acest campionat. E o lume care s-a organizat din aproape în aproape şi în care competitorii corespondează prin Internet. Elevi de gimnaziu, copii care au abandonat şcoala, liceeni, studenţi, tineri care au o meserie şi un serviciu, patroni, şomeri, artişti, pensionari de boală, care ştiu unii de alţii indiferent în ce parte a ţării locuiesc.

Am văzut de curînd vreo cîteva reportaje t.v. despre lumea jucătorilor pe computer în care aceştia erau prezentaţi ca nişte căutători de lumi paralele, inşi care vor să fugă astfel de şi din realitatea cotidiană, ceea ce e fals. Scriu asta în oarecare cunoştinţă de cauză. Probabil că acest sport mai aparte va deveni în cîţiva ani unul dintre cele mai populare din lume. Un sport care, cel puţin deocamdată, presupune şi comunicare între competitori, nu numai "confruntare". E un sport fără public şi fără arbitri şi sper că va rămâne aşa.

Finala din acest an a campionatului a avut loc la Constanţa. Fără federaţie, fără anunţuri în presă; echipele finaliste şi-au găsit sponsori sau au mers pe banii lor.

Neştiind despre ce era vorba, puţin a lipsit să nu văduvesc una dintre echipe de căpitanul ei, după un antrenament de noapte care s-a prelungit peste toate limitele îngăduite. Fiert de incertitudini, căpitanul echipei a ajuns totuşi la Constanţa.

S-au întîlnit în faţa computerelor echipe din toată ţara. Premiul