În adaptarea unor terminologii moderne ţi internaţionale, în relaţia lor cu vocabularul limbii române, mai ales cu termenii asemănători deja existenţi, oscilaţiile ilustrează tendinţe contradictorii şi evoluţiile sînt imprevizibile. În terminologia informatică actuală, cuvântul englezesc icon ocupă un loc destul de important: programele pe care le foloseşte acum publicul cel mai larg cuprind numeroase simboluri grafice, care au în sistem "obiectualitate" şi rol de instrument: pot fi manevrate, mutate, eliminate etc. Termenul de specialitate desemnează deci ceva ce intră în sfera de experienţă permanentă a utilizatorilor: se produc astfel adaptări spontane, impuse prin uz, interferînd permanent cu sursele ţi, cel puţin deocamdată, greu de standardizat. În adaptarea cuvîntului englez la română se observă o mare varietate de soluţii; de fapt, se pot atesta toate posibilităţile: de la păstrarea englezismului ca atare (inclusiv cu pronunţia originară) la adaptarea lui fonetică (prin pronunţarea conformă scrierii) şi morfologică, în forma icon sau icoană; pluralele lui icon sînt iconi ( masculin), iconuri sau icoane (neutru); icoane e, desigur, în primul rînd pluralul formei feminine. De fapt, e o situaţie în care este greu de făcut o distincţie clară între "adaptare", deci preluare a unui nou cuvînt (asemănătoare ezitărilor între clon masculin şi neutru - şi clonă - feminin, în transpunerea engl. clone, devenit termen la modă şi internaţional) şi calc semantic, deci adăugare conştientă a unui sens nou cuvîntului deja existent. Icoană ocupă în lexicul românesc un rol important: ca termen frecvent, cu sens fundamental religios, dar aparţinînd vieţii cotidiene, cu folosiri metaforice şi derivate. Fiind vorba de cuvinte cu origine comună ( grecescul eikon, imagine, stă şi prin intermediar latin la originea echivalentelor din limbi occidentale, inclusiv a engl. icon; în română