Mai întâi două chestiuni generale. Dacă citeşti cronicile de întâmpinare la volumele de poezie, observi că peste 80 % dintre noile apariţii sunt validate critic. Şi asta în condiţiile în care cu toţii ţipăm că se scrie prea multă poezie şi tot mai slabă. În cronici, acest lucru nu se vede deloc. Diferenţele dintre un volum pasabil şi unul foarte bun sunt estompate de la sine. Cronici literare întinse pe pagini întregi de reviste care descriu poezia fără a o şi supune unui examen critic riguros îţi lasă impresia că poezia bună se întinde din volum în volum, de la poet la poet, fără grade, fără diferenţe valorice. Altfel se ajunge la validarea a sute de cărţi de poezie pe an între care cele cu adevărat interesante se rătăcesc în mod fatal. Folosite excesiv, aprecierile elogioase sfârşesc prin a nu mai impresiona pe nimeni. Tot mai impersonale, cronicile nu mai triază serios, nu mai ierarhizează eficient, şi-au dezvoltat un nivel nici prea jos nici prea ridicat la care raportează totul uniformizând păgubos. N-ar strica puţin mai mult curaj şi responsabilitate critică, precum şi o scară de evaluare ceva mai vizibilă. Între „a nu lipsi din bibliotecă" şi „nu merită nici măcar răsfoită" ar trebui să mai existe trei nivele de apreciere. Mai multă nuanţă care să creeze diferenţele!

Deşi ar merita o discuţie mai largă, ţin să remarc faptul că odată zona sexualităţii detabuizată (lexical vorbind), poeţii (în special) au supralicitat-o în aşa măsură şi atât de prost încât riscă să o facă indezirabilă. Limbajul frust a sedus pe mulţi şi am impresia că mulţi poeţi chiar cred că prin a pune pulă sau muie în poem reuşesc un vers puternic. Cred că a scrie folosind limbajul sexual frust ar trebui să fie - de la sine - apanajul unui număr restrâns de poeţi. Nu trebuie să fii neapărat Brumaru, dar e evident faptul că nu oricui îi e dat să scrie bine cu aceste, în fond, deli