1. În plin Ev de Mijloc, europenii (mai exact, o parte a lor, cei dinspre Apus) au cunoscut pentru prima dată senzaţia că nu le mai ajunge Europa. Au început să o părăsească, pe poduri de vase ori călare, ori în ambele feluri. În cruciade sau cu lăzi de marfă. Urmaşii purtătorilor de arbaletă şi zale, descălecaţi odinioară şi aşezaţi pe noile pământuri, după cum s-a oprit fiecare, din ce în ce mai la apus, până spre gheţurile arctice şi invers, spre polul antarctic, au umplut trei continente (două Americi şi o Australie, a vânturilor calde, de miazăzi, de unde numele), fără a mai pune la socoteală puzderii de insule.

În fond, fiii Europei au urmat cu exactitate destinul mamei lor, cea răpită de Zeus ascuns sub chip de taur şi dusă din casa frigiană într-o insulă cu foarte multe palate în soare: Creta. Fiii Europei au umplut lumea. Cu ei înşişi, cu alte palate ridicate în soare, şi cu turnuri, unele gemene, înţepând cerul răbdător. Dincolo de oceane, un continent este pe de-a-ntregul latin. Un altul, despărţit de cel de dedesubtul lui printr-o şuviţă de mare, este şi el aproape o treime tot latin. Celelalte două treimi, ca şi cel de-al treilea continent în întregimea lui, duc spre o destinaţie încă necunoscută ambiţiile globalizatoare ale anglofoniei.

Anii dinaintea mileniului în care am intrat au împins la consecinţe nebănuite migrarea europeană începută cu secole în urmă, în curând un mileniu. Purtând pecetea spirituală a Europei, preluând, treptat, dar accelerat în ultimul secol, viziunea europeană despre om şi existenţă, în sfârşit, multiplicând la scara lumii practica europeană a vieţii, asumată ca model şi paradigmă, lumea de azi a ajuns o Europă imensă, universal reverberată. Abstracţie făcând de Istorie (căci priveşte mereu înainte), lumea trăieşte astăzi fenomenul mondializării, ca repetare nuanţată şi adusă la zi a aceleiaşi experienţe