Câteva poezioare, poate slabe, dar scrise din suflet", vă daţi dvs. cu părerea, aşteptând însă să fiţi contrazis ori confirmat de cineva care se pricepe. Poate că nu e cine ştie ce liniştitor să aflaţi că, deocamdată, scrieţi din suflet, nici mai bine, dar nici mai rău decât majoritatea celor care ni se adresează, sfâşiaţi între îndoială şi speranţă: „Se întunecă şi ploaia/ cade peste visuri vii/ ceaţa rece se aşterne,/ noian de melancolii/ mă cuprinde./ Vreau să strig./ Răcit sunt; iară/ glasul nu este al meu/ primăvara să răsară/ din nou sufletului greu./ Aştept, albă lumină/ caldă să mă împresoare/ să redea speranţa vie/ sufletului ce mă doare." Mici defecte, loc comun pe tot cuprinsul, paşnicul cuvânt noian, conform cadenţei ce se impune dar nu se respectă, îl accentuaţi candid nóian. În privinţa poezioarelor, lucrurile se mai pot schimba în bine odată cu trecerea timpului, cu exerciţiul asiduu şi cu lecturile exemplare în domeniu. }inem să vă asigurăm că scrisoarea dvs. ne-a reţinut atenţia prin spiritul realist pe care-l acidulaţi cu ironie. Student la Politehnică, vă pregătiţi să ieşiţi inginer, „un bun specialist în maşinării, aşadar, ca zecile de mii de specialişti care doar în România se coc şi dau roade. Nişte roade cam viermănoase, ce e drept, dar din care gustăm cu toţii ceas de ceas. Nu e de mirare dacă o să ajungem o ţară de bolnavi de ficat". O fi, că prea o spuneţi cu convingere. Dar pe tărâmul poeziei, în lumea cuvântului amărăciunea se mai destramă, chiar dacă nu de tot: „Fluturi albi, gândurile mele/ le aprind, le ascult,/ le privesc, le ating./ Fluturi albi/ îngeri desculţi/ printre zăbrele/ păşesc tăcuţi/ umplând temniţa rece/ sufletul greu/ de Dumnezeu./ Cuibărit în cuvânt/ printre umbrele reci/ reaprind în mormânt/ steaua stinsă pe veci/ vestind morţilor vii/ Reînvierea". De obicei, cei care scriu bine îşi şi dau seama că sunt buni, merg la si