Orice-am spune noi şi orice-ar face ei, pesedeii sunt incorigibili. Şi încă în frunte cu cel mai pesedeu dintre ei, Ion Iliescu. Deşi patronează cu zâmbetul lui de ferăstrău circular cea mai nesătulă formaţiune politică ivită în ţara lui Decebal şi Traian, el trece drept un model de modestie şi cumpătare. Că mănâncă şi se îmbracă din fondurile preşedinţiei, mai treacă-meargă o fac atâţia generali de armată şi poliţie care n-au nici măcar scuza c-ar fi fost aleşi de vulg. Chior în salonul orbilor, Ion Iliescu a reuşit constant să deruteze o populaţie flămândă, obosită şi speriată de schimbare, pozând în salvator al naţiei şi protector al celor bătuţi de soartă.

Că Ion Iliescu răspunde pentru dezastrul actual al României, e o axiomă. Dacă n-ar fi fost setea lui de putere, dacă n-ar fi fost pactul cu securitatea, miliţia şi ofiţerii asasini din armată, cu totul alta ar fi soarta României. Valsând cu şiretenie pe covoarele minciunii şi manipulării, el a adus România la coada Europei. Şi cu toate acestea, prostimea continuă să-l vadă drept „un element de stabilitate", „un garant al progresului", „un om ca noi, dintre noi"

Ultima lozincă n-o pot nega în totalitate, pentru că nu ştiu ce şi cum simt concetăţenii mei pro-iliescieni. Constat doar, la modul empiric, că ceva nu e în regulă cu noi toţi. Daţi afară din fabrici, românii nu se gândesc la nici una din soluţiile normale în orice ţară normală: să încerce să se califice într-o altă meserie sau să înceapă o afacere pe cont propriu. Abia după ce „sparg" prin birturi cele douăsprezece-douăzeci de salarii „compensatorii", ca şi cum falimentul întreprinderii ar reprezenta un triumf personal, încep să-şi pună problema unui nou loc de muncă.

De regulă, se întorc, amnezici, la poarta uzinei pe care-au fericit-o cu înalta lor competenţă muncitorească şi încep să vocifereze c-au fost daţi afară