Există autori pentru care literatura, cultura în general, se dedurizează, devine permeabilă la farsă şi se apropie doar indirect şi ca din întîmplare de lucrurile grave, de temele fundamentale etc. Textul cîştigă astfel în accesibilitate şi, în mod paradoxal dacă vreţi, în profunzime.

Voi pomeni acum o noţiune controversată: mistficare - joc deliberat cu referinţa textului şi regulile lui, conex pastişei, parodiei, (auto)ironiei. Complicate puneri în scenă ale comédiei literaturii pentru a le scutura de praful persistent al poncifelor şi al ideilor primite.

Acesta este şi rostul pentru care Grigore Şoitu a decis să-şi structureze volumul său, Addenda, invers: întîi (pseudo-) glosarul de termeni şi parada tipurilor de interpretări - care manipulează sensul pînă la a-l face de nerecunoscut; şi abia apoi "cele şapte poeme civilizatoare".

Autorul prezintă într-un aide-memoire "adevărul", "intenţiile", "modul în care a conceput" diferitele fragmente ale cărţii, anticipîndu-le şi justificîndu-se. E vorba, evident, de mărturisiri pe jumătate jucate: cartea ar avea "pretenţia de a fi obiectivă, imparţială", manuscrisul lui Grig Georgescu ar fi "fotografiat după regulile criminalistice ale cercetării la faţa locului" –, iar fotografia din secţiunea finală a cărţii, cea de planşe, arată un manuscris în iarbă. De fapt, explică autorul în acelaşi aide-memoire, "poemul planşă a fost structurat după o lege julesverniană, care stipulează în ce fel trebuie ilustrată o carte de aventuri. titlul ilustraţiei, care prinde un moment dat – de cotitură, aş putea spune – al realizării textului, trebuie să fie un fragment senzitiv". În acest fel, o fotografie cu Umberto Eco la tribună va ilustra fraza: „umberto eco, din postura sa arheologică de descoperitor al unor manuscrise ezoterice, m-ar fi privit în ochi şi m-ar fi înjurat...".

Înghesuite