„Lucrul insusi este un semn!“
J. Derrida
„Adevarul este ceva mai degraba creat decit descoperit.“
S. Critchley
1. Un spectru bintuie deconstructia...
Stiintele umane sint considerate domeniul cel mai expus ideologizarii si, in acelasi timp, sint domeniul cel mai blamat pentru a fi instrumentul ideologizarii, pentru a servi interesele puterii, in general, pentru manipularea opiniei, pentru dirijarea spatiului public s.a.m.d. „Experienta cea mai funesta cu care a avut de-a face umanitatea secolului nostru este aceea ca ratiunea insasi este coruptibila“1.
Pe linga eforturile de a anula orice ierarhii abuzive si ideologice, deconstructivistii sint, alaturi de alte pozitii angajate, preocupati de a restabili marginile si statutul filozofiei in cadrul discursurilor umaniste. Asa cum a fost conceputa inca de primii filozofi, menirea filozofiei a fost, fara nici o indoiala, aceea de a fi primul intre aceste discursuri: nu doar ca nu isi circumscrie o regiune proprie, dar pretinde a stabili ariile, conditiile, limitele, legitimitatea celorlalte discursuri invariabil regionale, atit filozofice (cum sint ontologiile regionale), cit si stiintifice. Si, din nou fara indoiala, este singura care are fericita si privilegiata menire de a-si contesta propriile limite, legitimitati, conditii si de a-si stabili limitele. Chiar punindu-si problema propriei morti, cum spunea Heidegger, filozofia isi asigura perenitatea.
Aspectele ideologice ale gindirii au fost tinta criticilor de stinga aduse de intelectualii secolului XX, iar deconstructia este una dintre teoriile cele mai exploatate in acest sens: de la feminism la ecologism, la miscarile internationaliste ale noii stingi antimondializare sau pentru cauza homosexualitatii, cuvintele lui Derrida sint talmacite si rastalmacite in functie de interesele de legitimare ale
