Cineva ar putea sa intrebe - si eu insumi m-am intrebat la inceput - daca nu e vorba de o pura coincidenta intre slabirea terorii si acreditarea ideii nationale, daca cele doua miscari ori schimbari in strategia PCR nu erau separate, independente una de alta, intalnirea lor fiind pur intamplatoare. Se putea insa lansa ideea nationala in conditiile terorii de clasa, ale dictaturii proletariatului? Ori se mai putea mentine teroarea in formele ei agresive cata vreme principiul unitatii nationale tindea sa inlocuiasca fantoma "dusmanului de clasa"?
Nu e vorba aici de o simpla coincidenta, ci de o convergenta istorica: in Romania anilor '60, slabirea terorii a mers mana-n-mana cu scoaterea ideii nationale din "lada de gunoi a istoriei", acolo unde fusese aruncata impreuna cu alte idei, precum multipartidismul, de pilda, si cu insesi partidele istorice; liberalizarea (cata a fost) a luat in primul rand forma reabilitarii nationalului.
Subliniind relatia intre cele doua tendinte, nu vreau sa sustin ca ea este necesara si ca o alta relatie sau o alta cale de dezvoltare ar fi fost imposibila ori inimaginabila. Reducerea terorii a fost peste tot in lagarul socialist o consecinta a unui proces complicat si adeseori confuz (vazut din afara), care s-a numit destalinizare si care s-a infaptuit in maniere diferite de la o tara la alta. In Romania comunista s-a petrecut un fenomen ciudat, unic: nu numai ca un asemenea proces n-a condus atunci la schimbarea sefului si a grupului aflat la conducerea partidului - ca in Polonia, Cehoslovacia, Ungaria -, nu numai ca n-a avut loc aproape nici un fel de relaxare ideologica sau de (auto)critica a trecutului imediat, cu excesele si abuzurile lui grave, dar conducatorii ramasi la putere (dupa ce s-au scuturat de unii dintre coechipierii concurentiali cu acuzatia de "deviationisti de dreapta" - de dreapta, nu de stanga, asa c
