Mineriada din iunie 1990 e un eveniment aproape uitat, dar acest caz de amnezie nu e surprinzator. El e pur si simplu consecinta naturala a starii de fapt. Mineriada din iunie 1990 a fost uitata doar în varianta ei eroica, si asta pe buna dreptate. A existat si eroism în acele trei zile, a existat si drama, dar amandoua s-au consumat în gol.
Ele au adus durere în familii care au pierdut copii, dar nu au adus nici o schimbare în lumea din jur. Dupa înca un an, la a doua mineriada, în septembrie '91, lucrurile erau aproape asezate. Soarta tinerilor Frumusanu si Crainiceanu era deja pecetluita. Era deja hotarat firul vietii lor scurte, dar si soarta lor postuma, prizoniera a unei mascarade judiciare obscene care tine de 7 ani si se va sfarsi probabil în dispretul cel mai adanc al legii fata de om. Adevarul istoric al mineriadei din iunie '90 a fost atat de puternic, încat el va hotarî pentru înca multi ani de acum înainte. Dar el nu e adevarul victimelor.
Eroi casati
In varianta sa eroica, 13-15 iunie e o povestire dramatica în care rolul principal, patetic si tragic, e ocupat de "împotrivire". Cateva sute de încapatanati au continuat protestul din Piata Universitatii, mult dupa ce demonstratia fusese parasita de grupurile mari. Dupa o asteptare scurta, Ion Iliescu a cedat nervos si a trecut la actiuni radicale. Politia a intervenit în forta, dar protestatarii au reactionat.
Au urmat ciocniri de strada si în cele din urma Ion Iliescu a chemat sau a aprobat sau nu s-a împotrivit interventiei minerilor. Bucurestiul a fost supus cateva zile unei demonstratii sinistre de forta. Minerii au batut, au distrus, au ucis, dupa care au fost încolonati, binecuvantati de acelasi Ion Iliescu, în numele presupusei lor constiinte civice, si trimisi acasa.
Pana la urmatoarea întrebuintare. Asa suna varianta eroica. Exista însa un alt fel de a povesti si î
