Am ajuns anul acesta la Sibiu pe cai ocolite, trecind mai intii pe la Cluj, unde Festivalul International de Film Transilvania se intersecta, printr-o fericita coincidenta, cu primele reprezentatii din Cumnata lui Pantagruel, spectacolul lui Silviu Purcarete de la Teatrul Maghiar (de fapt, o coproductie, inclusiv cu Teatrul „Radu Stanca“, pe a carui scena avea sa vina la Festivalul International sibian). Cititorii revistei au vazut saptamina trecuta ca TIFF-ul a adunat in entuziasmu-i nu numai critici de film, ci si considerabil de multi alti fani ai marelui ecran si/sau ai organizatorilor. Lasind filmul deoparte, eu ma declar (in intempestiva-mi descindere la acest festival) suporter convins al acestora din urma, drept pentru care imi doresc sa mai dau peste ei (mai putin intempestiv) inca multe editii de acum incolo.

Urind viata lunga si la fel de sanatoasa TIFF-ului, o zi mai tirziu am ajuns si la Sibiu, la cel de-al zecelea Festival International de Teatru, pe cale de a deveni de Artele Spectacolului, manifestare care devine din ce in ce mai ampla pe an ce trece – o singura limita exista, temporala: cele 24 de ore ale unei zile si cele 10 zile ale festivalului. Am stat la Sibiu din prima pina in ultima zi, cu o singura exceptie – joia in care s-au jucat Cumnata lui Pantagruel (pe care, spuneam mai sus, o vazusem la Cluj) si O zi din viata lui Ivan Denisovici (Zholdak-ul de a carui pierdere voi ramine vesnic neconsolata); am vazut „mari spectacole“ (titlul uneia dintre sectiuni), spectacole ale unor scoli de teatru, improvizatii stradale – o epocala inmormintare transformata-n carnaval –, concerte de tot felul, demonstratii de sport extrem si pirotehnie. Am vizitat o scoala-internat pentru copii cu deficiente de auz, cu care Clare Hind facea Comedia erorilor (parte a unui proiect de integrare prin spectacol a persoanelor cu handicap), am stat jumatate