M-am gindit, dupa citirea articolului distinsului critic si istoric de film Valerian Sava, articol aparut in Observatorul cultural Nr. 172, daca mai am dreptul la replica sau doar la o salvatoare (cel putin pentru mine) confesiune. Nu stiu pina unde se poate intinde pamfletul („ca un soarece scos din apa fiarta, de coada, baroane!“) si cind se ajunge la atac la persoana. Probabil ca acest lucru trebuie sa mi-l explice domnul Ion Bogdan Lefter sau doamna Carmen Musat, conducatorii unei prestigioase reviste culturale.
Dupa lectura si unele etape viscerale, am incercat si incerc in continuare sa inteleg de ce. Ce s-a putut intimpla cu Valerian Sava („spune-mi, Laurentiu, Sandu, Sandu Sava“ – Costinesti 1987) de s-a ajuns la un asemenea articol-eveniment (curat eveniment!).
Cine sint eu? Daca il citez pe Valerian Sava, eu sint: un profitor care ma cred inca la Costinestiul postceausist, ori la colocviile care incheie CineMAiubit, cu stropselile mele firoscoase la oricine cuvinta critic, apologetul in scris, limbarnic si mai ales pupincurist al lui Nicolaescu si Mihnea Gheorghiu, al tuturor celor necesari si necesare din sistem... arivist, slugarnic nepereche, folosind „o limba stilcita in buza-mi rupta“, paranoic si mitralior peremist. Mai sint demonic si fac tot ce-mi sta in putinta sa duc la pierzanie, sa distrug, ce mai, tot ce este tinar cineast in Romania. Este, trebuie sa recunosc, un portret terifiant. Daca Valerian Sava folosea oralitatea „in pragul unei crize de nervi“ (ca sa citez un film deja celebru, semnat Almodovar), as fi asteptat, a doua zi, o revenire, o scuza, „mi-a scapat“, „am fost nervos“, „am vazut rosu inaintea ochilor“. Nu. Valerian Sava nu vede decit senin. Diagnosticul pe care mi-l pune este dincolo de metastaza. Inteleg ca nu se mai poate face chiar nimic. Sa fiu eu oare acest personaj firoscos si demonic? Nu cred. Valerian S
