„Lucrurile nu sint asa cum sint, ci sint asa cum nu sint.“
Aseachim Nicici, pe un ger de-ti inghetau muncii-n nas, chiar inainte de Craciun, se arunca in picioare intr-o fintina adinca de 13 metri, cu apa numai de 1,10 metri. Si nu pati nimic. Era a saptesprezecea incercare a lui prin acest mod. Il scoasera din fintina Omolie si Nantru. Ultima data fusese „pescuit“ de Silic si Cilis, vecinii lui si veri dupa tata. In celelalte dati reusise sa iasa singur. Aseachim Nicici nu bause nimic inainte, ca sa prinda curaj. Isi pusese doar citeva pietre in buzunar. In numar de opt, spune primarul. Intotdeauna opt... In buzunarul lui drept de la nadragi...
Ce-i cu tine, Aseachim Nicici? zise Omolie si-i dadu o palma peste falca, asa, ca sa iasa apa din el si sa se mai incalzeasca. Chiar asa! zise si Nantru, oferindu-i o tigara. Ciinii din sat incepusera a latra taman cind sosi primarul cu politaiul. Cu tot gerul, gardurile dimprejurul fintinii, care era intr-o poiana in fata bisericii si in fata casei primarului, se indoiau sub babe. Vezi, vezi! ziceau... Uciga-l toaca a pus stapinire pe el si-acu o cauta printre coceni! Huuoo! urla, dintr-o data, Aseachim Nicici de parca le-ar fi auzit. Apoi le intoarse spatele si, teapan, caci incepuse sa prinda turturi, se indrepta catre casa. Politistul vru sa intervina, dar babele sarira cu gura: Lasa-l, bre, Tilica, ca-i nebun! Asa-i ziceau, politaiului de mic – „bre, Tilica“. „Bre, Tilica“ era mindria satului. Singurul politai ce plecase din sat la oras, sa prinda cheag, si se intorsese. Ceilalti nu.
Ajuns acasa, Aseachim Nicici se aseza direct pe plita sobei, incinsa de nevasta-sa inca de dimineata, intre oala de sarmale si ceaunul de mamaliga. Aseachim Nicici avea o ciuda pe el de-i venea sa-si dea palme. Si cred ca gindea el atunci ca daca n-a murit frint si inecat poate o sa moara acum fript si evapora
