Bufonul de serviciu al lui Iosif Djugasvili (Stalin), Hrusciov a acumulat, mai cu seama in anii de dupa al II-lea razboi mondial, un enorm resentiment impotriva celui pe care il adora in discursuri publice ce depaseau gradul si asa aberant de mistica veneratie. A participat cu fervoare la spectacolul degradant al cultului personalitatii, dar tot el a fost cel care, cu veritabil curaj, a denuntat acest cult in dinamitardul "Raport Secret" rostit la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956.
Dupa moartea lui Stalin, Hrusciov a fost initial aliatul lui Gheorghi Malenkov, de care insa se va separa, inainte de toate pe tema tratarii mostenirii istorice a defunctului despot. A jucat un rol important in deschiderea politica si culturala numita "Noul Curs", insa tot el a fost acela care s-a straduit sa stopeze liberalizarea din Polonia si a ordonat (impreuna cu colegii sai din Prezidiul CC al PCUS) anihilarea sangeroasa a Revolutiei maghiare in noiembrie 1956.
Propunand strategia "coexistentei pasnice", s-a opus aventurismului ultrastangist al lui Mao, insa a adus omenirea in pragul unui razboi termonuclear in toamna lui 1962, prin amplasarea rachetelor sovietice in Cuba. A stiut sa bata in retragere in urma ultimatumului lui John F. Kennedy, ceea ce avea sa-l coste enorm in planul autoritatii politice in URSS si in cadrul blocului sovietic.
A promis relatii egale intre statele Tratatului de la Varsovia si CAER, insa a facut tot posibilul pentru a le mentine in orbita sovietica de dominatie. Asa cum au demonstrat-o Agnes Heller, Ferenc Feher si Roy Medvedev, in multe privinte, hrusciovismul a fost o miscare politica si ideologica reformatoare. In fond, Mao nu gresea numind linia lui Hrusciov "revizionism modern".
Pe de alta parte, a fost inconsecvent, irascibil, chiar agresiv, atacand, mai ales dupa 1963, tendintele de liberalizare culturala (v
