- Istoric - nr. 118 / 19 Iunie, 2003 Atestarea documentara a existentei tricolorului inca din perioada feudalismului timpuriu pe intreg teritoriul Daciei de odinioara ne indreptateste sa credem ca, intre timp, el si-a castigat si alte rosturi in viata spirituala a poporului, decat cele avute initial. Afirmand acest lucru ne referim in primul rand la faptul ca, dupa infrangerea lui Decebal si ocuparea unei mari parti din Dacia, statul dac s-a spulberat, iar luptatorii sai au trebuit sa depuna armele si, timp de aproape un mileniu, sa-si apere cu mijloace pasnice credinta, limba, obiceiurile si neamul, in situatia in care alte popoare le-au calcat pamantul si pragul casei, cu ganduri dintre cele mai neprietenesti. In felul acesta, cu timpul, tricolorul si-a schimbat incarcatura sa simbolica, devenind un insemn al celor de acelasi neam si limba - atribute pe care practic si le-a pastrat nealterate, pana ce Tudor Vladimirescu, alaturi de pandurii sai, l-au pus in partea cea mai de sus a steagului cel mare al ostirii. Dar, pana atunci ne putem opri la alte momente din istoria noastra. In 1511 Vlad (Vladut) Voievodul Tarii Romanesti fagaduieste pace si prietenie regelui Ungariei, locuitorilor din Brasov si Tara Barsei. Hrisovul este intarit de sigiliul domnesc, care era si sigiliul tarii, cat si de sigiliile - 13 la numar - ale boierilor din Sfatul cel mare al tarii. Toate sigiliile sunt cosigilate (prinse de suportul documentului cu ajutorul unor snururi, mai groase sau mai subtiri, dupa cum erau de grele sigiliile de ceara). Toate snururile sunt din matase impletita. Unul din snururi este din 3 suvite in culorile rosu, galben si albastru. Numeroasele diplome de innobilare pe care Mihai Viteazul le-a dat capitanilor sai pe care ii investea, printre altele, si cu dreptul de a avea si a purta in orice imprejurare un blazon, ale caror lambriuri trebuiau sa fie vopsite c