In Filantropica spune un personaj: "Cateodata in viata se deschide o usa si nimic nu mai e ca inainte". Cand s-a deschis usa asta pentru tine si ce a insemnat ea concret?
Acum, daca stau sa ma gandesc bine la usi, cred ca au fost mai multe. Cea care il priveste pe Nae Caranfil - cineastul o consider a fi fost plecarea mea intempestiva din tara, in 1988, intr-o aventura a exilului care, la momentul respectiv, se dorea definitiva. Din fericire, n-a fost sa fie tocmai asa.
Cei doi ani pe care i-am petrecut la Bruxelles, fara cale de intoarcere - nimeni nu intrevedea pe atunci ca tizul meu Nicolae Ceausescu va pati un mic "accident" -, m-au luminat in multe privinte. Probabil ca pe acele bulevarde occidentale stralucitoare, pe care mergeam avand in buzunar bani cat sa-mi ajunga de un hamburger si, dupa o scurta ezitare, hotaram sa-i dau pe un film, am redevenit spectator de cinema si nu spectator de cinemateca cum fusesem in momentul plecarii mele. E mult de povestit despre acesti doi ani; cele mai importante contacte profesionale au avut loc atunci, atunci am scris cel mai bun scenariu al meu (inca nefilmat), atunci am semnat primul meu contract cu un producator adevarat si am dat o bere Duvel din avans...
In '90, cu entuziasmul de rigoare, m-am intors in tara si m-am aruncat in multimea care manifesta euforic contra puterii. La un moment dat, cu mare bucurie am auzit din stanga si din dreapta strigate de incurajare adresate tinerilor cineasti: "Veniti, va asteptam, e randul vostru!" M-am dus: nu ma asteptau, nu era randul meu! Dupa vreo cateva luni, usa aceasta despre care vorbeam, care se deschide miraculos si nimic nu mai e ca inainte, s-a reinchis si totul a devenit ca inainte; in momentul acela am stiut ca trebuie sa plec din nou. Uneori, cand usile nu vor sa se deschida de la sine, trebuie fortate. Asta daca nu faci parte din clubul celor c
