Jean-Lorin STERIAN
Postume
Editura Amaltea, Colectia „Mileniul III“, Bucuresti, 2002, 164 p., f.p.
Jean-Lorin Sterian isi categoriseste singur volumul de Postume drept o „sinucidere“. Fata de un asemenea act, cum s-ar cuveni sa se comporte recenzentul? Necrologul nu e, sub nici o forma, un discurs adecvat in situatia data, pentru ca te obliga sa vorbesti despre defunct „numai de bine“. Adica sa fii conventional. Tocmai ceea ce nu si-ar dori autorul unei carti ostentativ neconventionale.
De prea multe recomandari, cartea lui Jean-Lorin Sterian nici nu are nevoie. Se recomanda, aproape de la sine, ca un obiect bizar si stirneste – chiar prin aceasta – curiozitatea. De ce se cheama Postume acest volum de povestiri de pe coperta caruia te priveste – intr-o postura meditativa, studiata, de frondeur pus la patru ace – insusi autorul fotografiat pe fundalul impozant al unei biblioteci? La mijloc se afla o ironie. Destul de transparenta. Si afisata la vedere, pe coperta a patra: Jean-Lorin Sterian e indignat ca „in Romania, cel mai bine o duc scriitorii morti“, „indivizi“ – spune domnia sa – de felul lui „Arghezi, Sadoveanu, Preda sau chiar Ienachita Vacarescu“, figuri antipatice de manual scolar, carora li se tot consacra colocvii, studii, numere aniversare in reviste si toata gama de onoruri inaccesibile scriitorilor „tineri si vii“.
Din aceasta acuta nemultumire s-a nascut volumul de fata, gest de adolescent teribil care, preocupat exclusiv de propria-i afirmare, cauta mai tot timpul sa intrige si sa epateze, amenintind constant cu sinuciderea ori cu fuga de acasa. In intregul ei, cartea e conceputa ca un joc de-a sarcasmul. Acrimonia „autorului“ fata de lume (literara si nu numai) care nu-l intelege se intoarce, fara voie, impotriva lui insusi. Jean-Lorin Sterian recurge la un artificiu simplu. Isi construieste vo
