N-am vazut emisiunea dacomana de pe Realitatea TV, dar am citit cu placere in Observatorul cultural Attachment-ul inca o data sanitar al dlui Andrei Corbea* in chestia Napoleon Savescu si acel dacolog mai putin notoriu, pe care il cheama, poate de aceea, Augustin. Daca dl profesor Mircea Babes a participat si a ripostat „stralucit“, atunci am ratat un moment rar, caci – totusi – putine voci redutabile au descins chiar in mijlocul acestei patologii. Spune dl Corbea: „nu stim unde se opreste inconstienta si incepe calculul“. Fara a mai socoti inconstienta de dupa calcul (si invers), anumitele simetrii ideologice pe care le dezvolta dacismul pot fi sondate convenabil? As vrea sa adaug trei elemente dintr-o pinza prea freatica.

1. Recuperat bastinii pe la Viena pentru a-si lua noi adeverinte pentru expatrierea definitiva in zona Bruxelles, un destept marinar roman (care, totusi, opta in tinerete pentru vapoarele de croaziera „cu carti mai bune in biblioteca“!), imi spunea, fara crispari identitare si amicalmente ingrozit, ca „a auzit“ de astfel de dezbateri, dar ca personal ramine pe pozitia stiintifica, dubitativ (si de nereprodus) numai in ce priveste calitatea celor implicati in etnogeneza... Un mod popular, totusi, la indemina, de a sparge esentializarea categoriilor.

2. In jocul cu „dacii si romanii“, produs pedagogic „inalt“ din anii ‘80 (pe cind, dincolo de BD-uri si manuale, o analiza spectrala a jocurilor comuniste pentru copii, pe care sa o scrie inspirat Paul Cernat?), dacii erau foarte albi, si eventuala etnogeneza puerila putea reconstitui la moment argumente la fel de prefreudiene ca cele de azi. 3. In fine, Onisifor Ghibu nota, dupa intilnirea cu „Himmler-ul“ Petru Groza, la 5 noiembrie 1949, dupa ce in primavara aceluiasi an ii trimisese un memoriu distrugator si contradictoriu, ca „se declara mereu dac. Eu adaug: «Dar esti si putin roman!» E