Formula de roman documentar compus prin colaj contribuie mult, poate chiar decisiv, la coplesitoarea impresie pe care o produce Anatomia mistificarii. Ar fi avut acelasi efect o reconstituire documentara obisnuita, o naratiune ce ar fi folosit aceleasi date si fapte, dar topite intr-o istorisire ce ar fi purtat, inevitabil, pecetea stilistica a autorului? Nu se poate sti, sigur este doar ca rezultatul ar fi fost altul.
Poate mai curand un roman "adevarat" ar fi fost o alternativa reala, desi ramane totusi curios cum proza romaneasca de dupa 1990 pare mai degraba indiferenta fata de evocarea tragediilor istorice din vremea comunismului. Paradoxal ori nu, cele mai bune romane romanesti "despre" acel timp au fost scrise inainte de 1989, dupa cum, tot paradoxal ori nu, in ciuda vorbariei pompoase despre "integrare literara" si "sincronizari", nici un prozator roman nu pare impresionat de natura romanelor lui Günter Grass, Mario Vargas Llosa ori Antonio Lobo Antunes, imbibate de istorie pana la virgule.
Sa fi recurs oare Stelian Tanase la aceasta formula din constiinta ori sentimentul unui dublu impas, va fi fost el incercat de temerea ca o reconstituire de factura istorica sau o analiza politica a procesului "lotului Noica-Pillat" ar fi umbrit ori surdinizat drama umana? Cert este doar ca in anii in care a lucrat la aceasta carte el a publicat cu deosebire studii politice si investigatii documentare, iar intre acestea Anatomia mistificarii isi gaseste cu greu loc.
Dar prin perspectiva, nu prin materie. Cu sau fara voia autorului, Anatomia mistificarii este in primul rand o carte despre oameni ale caror vieti au fost zdrobite de si cu o violenta pentru ei, atunci, inexplicabila. Motivele arestarilor, directiile interogatoriilor si anchetelor la care au fost supusi le-au parut, cum par si cititorului de astazi, derizorii si deopotriva absurde.
C
