Contez pe faptul ca acest text – bun de citit in canicula, pe plaja, la munte sau ca pierdere de timp – va fi plasat undeva in josul paginilor, cu litere in titlu mai mici decit la alte rubrici, si ma las deturnat de la tematica presanta a noului hiatus – falimentul moral si profesional relansat al cinematografului romanesc (desi tot la el vom ajunge) – ca sa raspund la somatia unuia dintre complicii arhitectilor noului faliment, regizorul cindva aproape amic, Laurentiu Damian.

In finalul Dreptului la replica sau confesiune, publicat in Observator cultural Nr. 173, dupa textul sus-semnatului din Nr. 172 (Carmazan, Damian &Comp. vs. TIFF si articolul 10 din Decalog), fostul relativ amic mi se adreseaza cu solemnitatea pluralului (dupa ce la inceputul replicii-confesiune ma abordase tandru: „spune-mi Laurentiu, Sandu…“, iar apoi ma indicase la persoana a treia): „sa incercati o dezmintire. Sau scuze. Altfel, veti primi citarea in instanta. Cu daunele morale aferente. Si, va asigur, distinse critic si istoric de film Valerian Sava, ca vor fi mari. Si cu multi, foarte multi martori (brrr, mi se face frig de pe acum – nota Val. S.) pe care i-ati terfelit intr-o publicatie pe care o consider culturala si nu inteleg de ce patronii ei spirituali o doresc, macar prin citeva pagini, subculturala“ (subl. Val. S.). Desi nu descifrez logica alternativei generoase „dezmintire. Sau scuze“ (adica as putea sa ma scuz, fara sa dezmint), m-as grabi sa i le ofer pe amindoua firoscosului (cum bine ii ziceam data trecuta, dovada textul somatiei). Numai ca somatia ma impiedica s-o fac, fiindca se anuleaza prin propria ei formulare si-mi interzice gestul salvator, cel putin in privinta dezmintirii. Ce sa dezmint din articolul incriminat, cind Laurentiu Damian se plaseaza singur, textual, exact acolo unde il situam in articol, recte printre cei „multi, foarte multi“ pe care i-am