Emmanuelle Bayamack-Tam
Pauvres morts
P.O.L., Paris, 2000, 190 p., 90 F
Disjunctia urmatoare: „Discursul narativ nu are nimic de exprimat, ci ceva de construit“ exprima o stare a romanului francez abolita in cazul literaturii feminine. De aceea, trebuie retinute citeva calitati ale unui realism feminin sui-generis. In primul rind, exuberanta unui discurs emancipat de mostenirea imensa a traditiei, susceptibil de a naste insa una noua. Scriitorii sint mult mai prezumtiosi decit scriitoarele. Primii sint fiinte istorice in mai mare masura decit ultimele. Pentru ei, a scrie literatura este un act incarcat de o sacralitate ezoterica si de exigentele ce decurg de aici. Ei fac parte din scoli, au o viziune holista a reprezentarii lumii de catre limbaj, au o constiinta acerba a limbajului ca Lege ratificata cu fiecare noua carte publicata. Pentru ele, a scrie inseamna a lupta cu o tacere de atita amar de vreme impusa (de ei), cu o prejudecata ierarhizanta care face ca nu tot ceea ce este scris sa fie la fel de important indiferent de sexul numelui semnat. Astfel, scrisul feminin trebuie sa produca de doua ori mai mult zgomot decit cel masculin, pentru ca speranta unei receptari asemanatoare sa nu fie zadarnica. In cazul scriitoarelor, traditia devine o chestiune secundara, pentru ca apartine celorlalti, este un obiect strain, construit de-a lungul unei Istorii pe care ele in nici un caz nu si-o pot revendica. De aceea, mai putin atente la limbaj ca norma, scriitoarele franceze sint preocupate, in ton cu epoca, de limbaj ca expresie a unei energii vitale destituite de metafizica.
Miza cade pe o autenticitate imediata a trairii si a experientei trupului.
Scriitoarele au intuitia ca numai vorbele lui pot fi suficient de ritoase pentru a atrage atentia si pentru a transmite un alt adevar omenesc – mai omenesc – decit cel cu ca
