Simt că destinul meu va fi implacabil marcat de strada pe care încă locuiesc: Calea Moşilor. Totuşi n-aş vrea să pară o ipocrizie din partea mea cele afirmate mai sus, mai ales că am observat că o mare parte a oamenilor care vor să-şi lege existenţa de copilărie, de locuri cum ar fi satul natal, de obiecte cum ar fi prima bicicletă, de senzaţii cum ar fi gustul clătitelor cu dulceaţă de caise, pline de nisip, de la mare, staţiunea Neptun, fac o mare greşeală, din punctul meu de vedere. Ei tind spre mitizarea originilor, vînzîndu-şi nostalgiile ca pe nişte calupuri de zahăr. Nu aceasta este însă şi intenţia mea: locuiesc de douăzeci de ani pe Calea Moşilor, timp în care m-am mutat de patru ori, într-un perimetru atît de restîns, încît nu cred să acopere cinci sute de metri pătraţi, aşa că presupun că strada şi-a pus amprenta pe mine, şi nu eu sînt cea care mă străduiesc să-mi dezgrop din solul ei asfaltat rădăcinile şi să vi le afişez, aşa de putrede, de mîncate de carii cum mi le închipui uneori, să le expun, ca pe o tarabă de piaţă, doar ca să vă smulg nişte emoţii duioase, involuntare. Blocurile s-au construit pe la începutul anilor optzeci. De dinainte... nu ştiu mare lucru. Îmi povestea mama că "fosta" Calea Moşilor părea o stradă de mahala, cu case foarte scunde şi cu multe ateliere ale micilor meşteşugari, apoi o puzderie de patiserii şi covrigării şi faimosul restaurant "Odobeşti", a cărui terasă împrejmuia un dud sub care părinţii mei îşi parchează acum maşina. N-am asistat la "reconstrucţia" comunistă a străzii, în schimb am urmărit, din public, singurul eveniment cu adevărat important: mutarea bisericii Olari. Mi se părea fascinant ca o biserică, cu turle, clopote, cruci şi cu tot ce mai avea ea să se deplaseze pe nişte şine, ca un tren. Împlinisem pe-atunci cinci ani, admiram tehnologia modernă şi "metodele de reconstrucţie", dar nu-mi închipuiam c