Cînd familia Bălan şi-a cumpărat, în sfîrşit, maşina - după ani de aşteptări la să-i vină rîndul la listă şi după ani de economii - a fost mare fericire: copiii se bucurau pentru că acum puteau să vină acasă cu lada de Pepsi de la fabrica din 30 decembrie - unde bineînţeles părinţii aveau cunoştinţe - iar părinţii, pentru că acum puteau pleca în concediu si fără zgîrcitul de unchiu' Tudor care calcula benzina pînă la ultimul bănuţ şi fiecare felie de salam (cu soia sau fără, oricum nu se ştia ce-i aia). Acum putea veni cu familia si nea' Mihai, care la el în Deltă ne plimba cu şalupa şi ne aducea peşte, dar, mai ales, ciocolată din aia de la SHOP de-acolo de la complexul Lebăda, unde mergeau numai străinii...dar şi noi. (Da' nu ştiu de ce TOBLERONE nu ne-a adus niciodată.) Şi, deci, aşa...venea nea' Mihai de la Tulcea, care oricum avea mai mulţi bani decît noi, încărcat cu peşte, cu icre, cu bomboane şi plecam... nu ca proştii ăilalţi care îşi luau bilete de la sindicat - costau prea mult şi dădeau şi mîncare proastă şi trebuia să stai şi 12 sau 18 zile... CONCEDIUL... începea cu trei luni înainte odată cu pregătirile: cererea de repaos la uzină, cadourile pentru rude - căci ultima oprire era întodeauna la rude şi... na... nu poţi să te duci cu mîna goală... că dup-aia sigur recuperezi. Şi, încet-încet, Dacia albastră se umplea: cadouri, mîncare ("că n-o să iei de la magazin sau doamne-fereşte de la restaurant"), scaune si mese pliante, tacîmuri, oale, farfurii, dar mai ales butelia de voiaj... pînă cînd trecea dincolo de linia de plutire... şi atunci începeam să mai scoatem ce nu era absolut necesar. Oricum nu prea multe. Ajungeam la Cheia sau la Dumbrava Sibiului la camping, unde ne instalam în două căsuţe şi urmam programul de relaxare pregătit, de mîncare şi plimbare "la aer curat" sau de plictiseală la Muzeul Bruckental ori la Mînăstirea Cheia, iar în une