"Ce este fericirea?", m-a întrebat un amic, zilele trecute. Şedeam la două mese mari, cu gaşca de prieteni, la "Caru' cu bere". Nu mai trecusem pe acolo, cred, de prin facultate. Locul arăta la fel cum îl lăsasem. Chelneri transpiraţi şi chelneriţe plictisite se făceau că nu ne bagă-n seamă. Lăutarii îşi acordau, toropiţi, instrumentele. Unele lucruri, într-adevăr, nu se schimbă niciodată. Aşa că, dacă tot îi explicasem amicului ce-i viaţa şi ce-i omul, m-am gîndit să-i zic, tot la mişto: "Fericirea este atunci cînd eşti cu oamenii potriviţi, la locul potrivit, în momentul potrivit". Pam-pam! Pe urmă, fiindcă eram la "Caru' cu bere" ne-am adus aminte cum era la "Gambrinus", pe vremuri. Şi astfel am ajuns eu să-mi amintesc de ziua cînd mi-am vărsat sîngele pentru facultate. Eram prin anul doi (sau trei?) şi la avizierul de la Litere se afişaseră listele cu studenţii propuşi pentru mustrare, mustrare scrisă şi, piei drace, exmatriculare. Pe motiv de absenţe, fireşte, că doar nu pentru activitate politică subversivă! Aflîndu-mă şi eu pe una dintre liste, ca toată lumea bună, am luat o hotărîre matură: ca să mi se motiveze 25 de absenţe, mă duc la Spitalul Studenţesc să donez sînge! Zis şi făcut. Dis-de-dimineaţă, o tanti grijulie în halat alb mă poftea să şed pe pat, îmi lega garoul, mă înţepa în venă şi, pic-pic, într-o sticlă de "Brifcor" îmi lua o litră de plasmă, leucocite şi hematii proaspete, grupa B III. În schimbul lichidului cedat de bunăvoie, am primit adeverinţa pentru motivarea absenţelor, un certificat de donator onorific şi un bon de masă - o friptură şi o sticlă de vin roşu. Eram scos. Cînd am ieşit în stradă, pe Luterană, parcă pluteam. Nu mai încercasem niciodată o senzaţie atît de luminoasă. Mă simţeam mai uşor, perfect senin, binişor desprins de măruntele mizerii ale cotidianului.

Pesemne că un student din ziua de azi simte cam acelaşi