Nu toate eroinele din Orele (romanul lui Michael Cunningham) împărtăşesc firea fericită a Clarissei, şi nici clipele ei de nedisimulată exaltare. Dna Woolf şi dna Brown, autoarea şi cititoarea, se străduiesc să aibă acces la fericire dar nu reuşesc, decît, poate, pe termen foarte scurt şi nesigur: tenebrele lor interioare nu le dau voie. De aceea, fericirile lor sînt, de fapt, fericiri ratate. Virginia Woolf este fericită cînd scrie, cînd îşi imaginează: "(...) o aşteaptă lucrul şi este nerăbdătoare să se ducă la el, aşa cum s-ar duce la o petrecere care tocmai a început la parter, o petrecere plină de spirit şi frumuseţe; dar şi de ceva mai subtil decît spiritul sau frumuseţea; de ceva misterios şi auriu; o scînteie de celebrare profundă, a vieţii înseşi, în timp ce mătăsurile foşnesc pe podelele lustruite şi secretele se şoptesc la adăpostul muzicii. Ea, Virginia, ar putea fi o fată într-o rochie nouă, gata să coboare la petrecere, pe punctul de a-şi face apariţia pe trepte, proaspătă şi plină de speranţă." Doar în instanţele imaginaţiei ei, Virginia împărtăşeşte din optimismul şi auriul trăirilor Clarissei. Dacă Virginia îşi trăieşte fericirile în imaginaţia creatoare, Laura Brown face acelaşi lucru din perspectiva receptorului. Ea este fericită doar atunci cînd citeşte, evident cartea Virginiei Woolf (avînd-o drept personaj pe Clarissa): "Ea inspiră adînc. E atît de frumos, e mult mai bine decît orice altceva, de fapt. Într-o altă lume şi-ar fi putut petrece întreaga viaţă citind. (...) Încă o pagină, decide ea. Nu este pregătită încă; îndatoririle care o aşteaptă (să-şi pună halatul, să-şi perie părul, să se ducă în bucătărie) sînt prea firave, prea evazive. Îşi va mai îngădui încă un minut aici, în pat, înainte de a păşi în această zi. Îşi va mai îngădui încă puţin timp. Este asaltată de valul unui sentiment, de cresta unui val, care se ridică de sub p