Mă străduiesc de două săptămîni să pricep de ce Ministerul Educaţiei a redus orele de română în şcoli şi nu reuşesc. Sigur, pare să existe o oarecare brumă de explicaţie, în termeni generali şi cam lemnoşi, cum că în acest fel se face loc pentru disciplinele ştiinţifice, tehnologice, pentru acele materii care contribuie la "implementarea societăţii informaţionale" etc. Profund greşit: vorbe preluate din documentele Comisiei de la Bruxelles şi nedigerate, din lipsa cunoştinţelor necesare. Nu numai pentru că se creează o opoziţie cu totul falsă între "română" şi "disciplinele ştiinţifice", dar şi pentru că astfel se trădează o concepţie cu totul retrogradă despre ce înseamnă această materie, în perfect dezacord cu intenţiile ministerului (pe care le judec cu prezumţia de nevinovăţie: presupun că au fost bune). În zilele noastre, orele de română (sau de franceză în Franţa, de germană în Germania etc.) sînt/trebuie să fie cel dintîi vehicul către societatea cunoaşterii. Mi se pare - altă explicaţie n-am găsit, şi aştept să fiu contrazis cu argumente - că reducerea numărului de ore porneşte de la o viziune simplistă şi depăşită despre materia numită, pe scurt, "română": aceea că la aceste ore se învaţă nişte reguli gramaticale, se discută nişte texte literare (ale căror comentarii, eventual, se memorează pentru examene), se află cîte ceva despre Eminescu, Creangă, Blaga ori Arghezi şi cam atît. Un fel de "dexterităţi". Eventual, mai învăţăm să ne apreciem valorile culturale ale neamului şi să le plasăm "în universalitate", iar dacă avem nişte profesori mai patetici din fire, să fim mîndri că sîntem români şi că avem o literatură atît de mare şi de bogată, fără egal pe lume. O asemenea "viziune" bazată pe poncife şi pe oarece resturi din mentalităţile de secol XIX, peste care pulberea naţional-comunistă s-a depus într-un strat gros, are încă "valoare de circulaţie",