Cred că din cauza unui program din ce în ce mai dezordonat - cum mi se întîmplă să am de fiecare dată cînd se apropie perioada de concediu - intrasem de cîteva săptămîni bune într-o stare de aşteptare vecină cu letargia. Zăceam în faţa computerului, priveam tîmp şi oarecum uimit agitaţia din jurul meu şi, în general, mă dezmeticeam greu din somnul oricărei nopţi. Practic, de la o vreme parcă nici nu mai aveam dimineţi. Mă proiectam direct în realitatea după-amiezelor buimăcit ca un liliac scos la lumină. În asemenea condiţii, nici nu e de mirare că nu găseam de zeci de zile nimic care să mă facă să tresar, vorbesc, ştiţi cu siguranţă, despre acele întîmplări mai mult sau mai puţin cotidiene care fac diferenţa între azi şi mîine. De zeci de zile, nimic. Absolut nimic. Pînă cînd, într-o zi din cele despre care poţi spune la un moment dat că au fost binecuvîntate, am dat peste cartea lui Liiceanu, Uşa interzisă. Mărturisesc că nu sînt foarte sincer atunci cînd spun că "am dat peste ea". O cumpărasem de ceva vreme, stătea cuminte pe raftul de bibliotecă, neatinsă, în aşteptare. Ştiu sigur ce mă oprea să mă ating de ea: auzisem vorbindu-se prea mult despre cartea asta. Într-un fel sau altul, era, şi probabil că mai şi este, o carte la modă. A luat premii, s-a scris mult despre ea în reviste literare şi nu numai, dar, dincolo de toate acestea, cei cîţiva prieteni cu care împărtăşesc din cînd în cînd impresii despre lecturi recente mi-au lăudat-o în exces, încercînd să mă determine s-o citesc. Ei, aici a fost marea lor greşeală! De fiecare dată cînd procedează în felul acesta mă strîng ca un arici şi mi-e teribil de greu să mă mai apropii un timp de volumul sau autorul în cauză. Trebuie să las să treacă o perioadă, uneori chiar foarte lungă, pentru a hotărî că "a sosit momentul". Nu-mi place să citesc cărţi şi autori "la modă" şi tocmai de aceea, iată, cu riscul de a