Patria este familia cea mare, familia este patria cea mică. Dictonul afirmă consubstanţialitatea celor două repere, un mit care şi-a păstrat impactul din epoca arcului cu săgeţi pînă în cea a expediţiilor cosmice. Datorită interferenţei dintre patrie şi familie, convivialitatea devine comunitate. Aparţinătorii acestei comunităţi împărtăşesc un destin comun, care nu îşi are obîrşia în ideologie, ci în genealogie. Ca şi apartenenţa la aceeaşi familie, incluziunea în aceeaşi patrie nu rezultă dintr-o opţiune, ci este dată prin naştere. Obîrşia trans-istorică îi protejează pe cetăţeni împotriva efectelor corozive ale istoriei. Înainte de a dobîndi forme instituţionalizate, comunitatea se afirmă limitînd idversitatea membrilor săi şi prevenind astfel dezmembrarea ei în clanuri. Aureolînd naţiunea proprie cu merite inegalabile ea îi demonstrează superioritatea faţă de ansamblul naţiunilor, de care este legată printr-o rivalitate latentă. Prin efectul general al consubstanţialităţii starea naţiunii rămîne inseparabilă de starea familiei. Pornind de la această condiţionare, dictatura ceauşistă, apelînd la o logică răsturnată, a lansat o strategie care viza să întemeieze grandoarea naţiunii pe degenerarea vieţii de familie. Cheia de boltă a acestei strategii a fost procedeul natalităţii represive, o crimă statală de masă, ale cărei valenţe de genocid nu pot fi cu totul ignorate. Pruncii aduşi pe lume cu forţa sporeau cu o frenezie comparabilă atît numărul naşterilor, cît şi pe cel al deceselor infantile. Tragedia fluxului de nou-născuţi nedoriţi a fost evocată în numărul pe decembrie 1984 al revistei studenţeşti "Amfiteatru" sub semnătura

reputatei poete Ana Blandiana. Iată întîia strofă a memorabilei poezii: Cruciada copiilor: "Un întreg popor / Nenăscut încă / Dar condamnat la naştere / Încolonat, dinainte de naştere, / Foetus lîngă foetus, / Un întreg popor /