Noua Constituţie va cuprinde un artificiu prin care guvernul este descurajat teoretic dar încurajat practic să legifereze prin ordonanţe de urgenţă. O rezolvare neaşteptată a unei probleme vechi. Practic, logica realităţii se impune în faţa celei constituţionale. Ordonanţele de urgenţă ocupă un loc aparte în demagogia politică din România. Fiecare partid care a fost prin opoziţie s-a plîns că guvernul abuzează de ordonanţele de urgenţă. Uneori aceeaşi oameni care în opoziţie se arătau indignaţi de procedeu, odată ajunşi în guvern l-au folosit invocînd necesităţi practice. Disputa asupra ordonanţelor de urgenţă este aprinsă. Se regăsesc două interpretări. Cea parlamentaristă: guvernele ocolesc sistemul dezbaterii parlamentare pentru că au o mentalitate autoritară şi dispreţuiesc separarea puterilor în stat. Interpretarea guvernamentalistă: guvernul este nevoit să emită ordonanţe de urgenţă pentru că Parlamentul este incapabil să legifereze bine şi în timp util. Ambele variante sînt corecte. Guvernele au privit în general Parlamentul ca un loc unde se pierde timpul. În plus, separaţia politică funcţionează foarte strict şi este de neimaginat ca parlamentarii puterii să se alieze cu opoziţia pentru a putea cenzura eficient guvernul. Practic, majorităţile parlamentare au renunţat la întîietatea de legiferare în favoarea guvernelor pe care le reprezentau, nicidecum invers. Iar dacă guvernul se va vedea oricum confirmat de majoritatea sa, de ce să nu legifereze direct? Un gen de logică a faptului împlinit, care covîrşeşte raţionamentele constituţionale. Şi guvernul are dreptate. Pus în faţa unei sarcini imense de legiferare, Parlamentul României a fost incapabil să îi facă faţă. Şi nu este vorba numai de calitatea legilor (de fapt, şi legilor trecute prin Parlament şi ordonanţelor adoptate de guvern le lipseşte expertiza, aceasta este o problemă generală deci irelev