Cam acum un an, la Berlin, la o întîlnire literară, m-a luat gura pe dinainte şi-am spus că nimic, absolut nimic, nu poate şi nu merită să fie salvat din viaţa noastră petrecută sub comunism. Ba mai mult, că nu văd, ca Andrzej Stasiuk (un scriitor polonez din generaţia mea foarte cunoscut la Berlin), acele oaze "funny" din perioada ceauşistă. Scrisesem cu puţin timp înainte un eseu radical împotriva nostalgiei pentru comunism (urma să apară într-o antologie în Polonia alături de textele mai multor scriitori din ţări postcomuniste). Luată de valul generalizărilor (trebuia să vorbesc despre cum stau lucrurile prin ţărişoara mea, să fac puţină istorie, puţină sociologie), am cam uitat de mine. Adică mi-am adus aminte doar spre final că perioada dintre 1965 (cînd m-am născut) şi 1989 (cînd s-a terminat cu comunismul) a făcut parte, în fond, din viaţa mea. Despre viaţa asta a mea n-am mai apucat să scriu. Pentru viaţa asta a mea nu ajungea, în fond, un eseu. Acum citesc în şpalturi cartea lui Andrzej Stasiuk Cum am devenit scriitor, pentru care trebuie să improvizez o prefaţă. Ce om liber! Scriind despre viaţa lui ca viaţă a lui şi nu ca viaţa lui în comunism, scriind cu umor, cu detaşare despre întîmplările din "irealitatea imediată" a timpurilor comuniste, fără s-o facă pe victima şi fără aura aia adesea plictisitoare care apare atunci cînd scritorii vor să devină martiri. Un tip care nu-şi ia în serios suferinţa, ca orice învingător adevărat. Unul din speţa lui Jacques Vaché, care vorbea cîndva despre "inutilitatea teatrală a existenţei"...
"Cînd totul era rău, noi eram mai buni!", spunea undeva un scriitor, un filozof, de fapt, român şi contemporan, pe care mi-am permis să-l ironizez. Cînd totul era rău, oare în ce fel eram buni? Cine era bun? Dacă văd perioada de dinaintea lui '89 ca viaţă colectivă, cred şi acum că nimic nu era bun. Absolut nimic! Dacă t
