Programul de literatură de la Praga este o minunată pepinieră pentru ucenicii scriitori care reuşesc astfel să studieze cu scriitori experimentaţi, într-un oraş superb, care gîlgîie încă de efervescenţă intelectuală. Praga are un farmec dulce-amărui; amărui pentru că este oraşul lui Kafka, al lui Einstein şi un amestec exploziv de geniu evreiesc antebelic, distrus copios de către nazişti; dulce pentru că arhitectura ei îţi taie respiraţia şi pentru că încă se mai hrăneşte din glorii cehe precum Milan Kundera, Vaclav Havel, Ivan Klima şi Arnost Lustig. Aceştia patru din urmă sînt scriitori care predau în program. Unul dintre ei este, evident, preşedintele Republicii Cehe. Discursul de deschidere a fost rostit, anul acesta, de ministrul Culturii, un hippiot cu un cercel în urechea stîngă, care a reuşit să fie nu numai nostim, ci şi incisiv. Ia încercaţi să vă imaginaţi un astfel de ministru în Statele Unite. Imposibil! M-am simţit obligat să vă descriu acestea pentru a crea fundalul adevăratei mele poveşti, care se referă la bizareriile scriitorilor. Americanii care au predat anul acesta sînt cu toţii somităţi în domeniile lor, Mary Karr, poeta, Willis Barnstone, mare poet şi traducător, Jaimy Gordon şi Elisabeth McCracken, scriitori de ficţiune geniali, Aliki Barnstone, poetă extraordinară, Joseph Parisi, editorul revistei Poezia, şi mulţi alţii, inclusiv directorul programului, Richard Katrovas, care a trăit cîndva la New Orleans. Tema programului a fost Anii '60, deceniul de care nu ne plictisim niciodată şi din care îşi trag rădăcina majoritatea necazurilor cu care se confruntă generaţia mea. Condiţii optime de harţă şi discuţii. Poate că nu ştiţi, dar, în domeniul poetic, războiul despre cum se scrie poezia încă se mai duce, chiar dacă unii dintre combatanţi au uitat de mult de ce ne luptăm. În loc de luptă, însă, am avut o dezbatere însufleţitoare şi mus