Văd la un telejurnal de noapte cum cîrduri şi roiuri de balene coboară spre apele calde ecuatoriale pentru a-şi găsi acolo perechea, la ora anuală a rutului cetaceu; mă bucur şi mă întreb care e masculinul de la balenă. O mătuşă, de aproape un veac în funcţiune, mă cheamă la telefon de pe un ţîrm al Mediteranei să-mi spună că după comoţia aceea din iarnă "multe litere i-au plecat de acasă, dar speră că se vor întoarce, deşi ea se descurcă şi fără ele". Azi dimineaţă, după două săptămîni de reparaţii în centrală, apa caldă a revenit la baie şi bucătărie. Un domn prieten necunoscut din Bacău îmi trimite, într-un plic bine căptuşit, cîteva CD-uri, dintre care unul - o înregistrare din '57 - cu Count Basie şi Oscar Peterson mă face să mă gîndesc la ideea lui Richter: idealul pianistic este extremul pianissimo. Redactorul meu şef, proaspăt întors de la Viena, îi comunică unuia cîteva detalii ale vieţii în "Occidentul apropiat"; îmi place expresia şi, ca un făcut, din Orientul Apropiat mă sună cel mai straniu posesor, pe plan mondial, de limbă română, Otto Stark, cel care stă lîngă Tel Aviv şi îi traduce de ani de zile, în eminesciană, pe Omar Khayyam şi Rumi; Otto - în a 4-a primară, cîndva, ne povestea în recreaţie romane poliţiste - îmi zice că are 10 boli, dar vrea să ştie precis dacă am citit ultima lui traducere din Rumi, apărută la Bucureşti în colecţia Biblioteca Islamică, fiindcă acum lucrează la un alt mare persan; îl asigur nu numai că am citit acele "Meditaţii şi parabole" şi le-am recomandat la noi, în Dilema, dar nu pot să-i ascund că ele nu vor modifica, nici la Bucureşti, situaţia internaţională; mă simt bine, ca ori de cîte ori spun cuiva adevărul. La prînz, vine la redacţie dragul meu Manolo T., fotograful Cinema-ului de altădată, rămas cîndva afară, în Beverly Hills, şi îmi cere să-mi aduc aminte ce i-am spus atunci, în '81, cînd m-a luat deoparte