Eliza DIRADURIAN
Amintiri ale unei profesoare si directoare de la Scoala Armeana din Bucuresti
(1950-1955)
Editura Ararat, Bucuresti,
2002, 168 p., f.p.
Cartea de Amintiri… a Elizei Diradurian, profesoara – acum o jumatate de veac – la Scoala Armeana din Bucuresti, este un „dosar de existente“ nefalsificat de tentatia calofilismului si a literaturizarii. Marturie despre sine, insemnarile acestea nu aluneca nici o clipa in egotism. Pentru ca reprezinta, in acelasi timp, o marturie despre altii: notatiile memorialistice ale Elizei Diradurian ar putea fi un document semnificativ in reconstituirea unei istorii a Scolii Armene din Bucuresti (a carei traditie coboara pina pe la inceputul secolului al XIX-lea). Marturiile acestea vizeaza o perioada tensionata, un interval de cinci ani (1950-1955) scursi sub zodia unui entuziasm utopist, dar si a incertitudinii specifice deceniului de dupa instaurarea regimului comunist. Sint insemnari nostalgice, flash-uri pe care, departe de Romania (tocmai la Los Angeles, unde s-a stabilit cu familia de vreo 20 de ani) si departe de tinerete, Eliza Diradurian le prinde in pagini simple si autentice, carora nu le este straina nici o anumita candoare a femeii de acum 50 de ani si, deopotriva, a celei care isi aminteste si scrie.
Poti citi cartea Elizei Diradurian ca si cum ai asculta o confesiune, cu intelegere si cu simpatie. Dar o poti parcurge si altfel, interesindu-te de o anumita mentalitate pe care, indirect, o releva. Povestea celor cinci ani de profesorat la Scoala Armeana e relatata din perspectiva unei femei careia educatia traditionala/traditionalista primita ii provoaca reactii contradictorii. „In familiile de armeni, popor oriental, gonit din tara lui muntoasa din Asia occidentala de catre Imperiul Otoman si raspindit in toate colturile lumii, femeia era considerata supu
