Ia să încercăm să vedem ce ne spune înţelepciunea populară despre puterea cuvîntului şi cumpătarea în a o folosi: vorba dulce mult aduce, cuvîntul e de argint, dar tăcerea e de aur, dacă tăceai - filozof rămîneai, gura bate... Mesajul subliminal - mai bine taci şi-ţi vezi de ale tale - este uşor de citit. Ce te faci însă cînd "ale tale"Ępresupun răspîndirea de cuvinte la tot poporul, cînd din argintul vorbei îţi scoţi arginţii pentru traiul de zi cu zi, ca - presar? Dacă ceva ar trebui să-l apese pe jurnalist - dincolo de litera (aspră) a legii, de mofturile şi umorile patronului şi de sprînceana încruntată profilactic a vătafului (vedeţi, n-am spus baron!) local - apoi responsabilitatea impactului muncii lui ar trebui să-l apese. Faptul că ceea ce spune/scrie el este luat de-a gata, pe nemestecate, de sute, mii, chiar milioane de oameni. Că orice greşeală a sa, omenească în fond, este multplicată public de sute, mii, chiar milioane de ori şi devine referinţa strîmbă. De la re-lansarea sa post-decembristă, presa română a ocupat un loc de frunte în topul instituţiilor credibile din România - al treielea, după Biserică şi Armată. (De dragul corectitudinii, trebuie să remarcăm că în ultimul sondaj s-a plasat pe locul al patrulea, fiind devansată de - n-o să vă vină să credeţi! - educaţie). Indicele de credibilitate este undeva în jur de 70%, performanţă invidiată de jurnalismul vestic, care de-abia dacă atinge un indice de 30%. Poziţia aceasta a fluctuat destul de puţin, insensibilă la avatarurile presei: apariţia şi instaurarea jurnalismului de tip tabloid, invazia info-tainment-ului, intensificarea controlului cercurilor de interese asupra conţinutului editorial, seducţia pro-guvernamentală. Expresii precum "e adevărat, scrie la gazetă" (sau "am văzut la televizor") fac deja parte din arsenalul de argumente irefutabile al oricărei discuţii în contradictoriu.