Domnului Viorel Moţoc

cu recunoştinţă vampirică Încep şcolăreşte: Mă numesc Antoaneta Bugner (Aimée pentru prieteni) şi sînt psiholog principal la Institutul de Hematologie transfuzională Bucureşti din 1983. Din 2000 sînt şi preşedinte al Fundaţiei Donatorilor Benevoli de Sînge. Recunoştinţa de care pomeneam se referă la o frază din articolul dumneavoastră din nr. 534: "Ziua cînd mi-am vărsat sîngele pentru facultate". Iată fraza: "Cînd am ieşit în stradă, pe Luterană, parcă pluteam. Nu mai încercasem niciodată o senzaţie atît de luminoasă. Mă simţeam mai uşor, perfect senin, binişor desprins de măruntele mizerii ale cotidianului." Dle Moţoc, aşa m-am simţit şi eu (parol!) şi toţi acei prieteni ai mei cu care am făcut sus-amintita fundaţie. Sîntem un fel de "La bunul samaritean non-stop" - fără nici un fel de fonduri (asta e, nu ştim să cerem ştim să dăm), dar care mărturisim cu mîna pe inimă c-am simţit exact la fel, atunci cînd am donat (şi prima, şi a doua oară etc.). Vă mulţumesc aşadar pentru descrierea atît de frumoasă şi de exactă. Am fost tentată să intitulez acest raspuns "Pentru domnul Moţoc cu dragoste şi abjecţie" la-nceput, păstrînd, sper, nealterată aparenta candoare a povestirii lui Salinger. Să vă spun şi de ce mă gîndeam la acest titlu: atunci cînd aţi donat (de fapt nu pentru facultate, ci pentru un bolnav anonim), cam aşa era cu donarea. Studenţilor li se motivau absenţe, directorii de fabrică aveau un plan de donare pe care trebuiau să-l respecte, oamenilor li se cam forţa mîna, dar nu era criză de sînge. Era oare "abjecţie"? Şi ne trezim în '90, plini de speranţe, de avînt, şi liberi. Liberi în toate cele, liberi şi să donăm cînd vrem, nu după plan. Care credeţi că a fost alegerea? Ei bine, oamenii au ales să nu mai doneze. Pentru mine, ca psiholog care aveam deja nişte ani buni de cînd lucram în transfuzie, reacţia aceasta a fost du