Istoria asemenea vocii feticăi aceleia care îi fusese ghid lui Kă, lui şi tuturor vizitatorilor din Burg Hohenzollern, de acolo din cetatea aceea de pe muntele cel înalt de unde se văd în vale oraşele de la poalele Alpilor Suabi. Şi vocea feticăi era o voce subţire, cîntată, rutinată, plictisită. Istoria prin sălile acelea împodobite cu tablouri cu domni regi şi doamne regine prusace, cîntată de o voce care părea că-şi dă duhul dintr-un moment în altul din cauza emoţiei, din cauza efortului zicerii, din cauza gravităţii semnificaţiilor zicerii despre, bunăoară, Frederic der Grosse al Prusiei, regele filosof şi cătană din epoca lui Voltaire, ca să afli, ca să percepi mai apoi, că nimic nu era adevărat din ceea ce ţi s-a părut a fi astfel în vocea aceea, nimic nu era acolo neapărat emoţie, nimic nu era acolo surpat de importanţa neapărat a ceea ce spunea fetica. Nimic. Doar o reluare profesională, repetîndu-se în acest fel, întotdeauna la fel şi din jumate în jumate de oră, timp cît era necesar unui grup să parcurgă sălile acelea din interiorul marelui castel Hohenzollern, să vadă coroane, medalii, figuri urîte de generali, de prinţi, de regi, să surprindă cu coada ochiului gingăşia unei fiice de ceva mare de acu două sute şi mai bine de ani care ne priveşte pe toţi cu un aer uşor naiv, dar şi maliţios, nevinovat dar şi altfel, cu o sclipire jucăuşă în ochi pe care nici n-ai şti cum s-o califici şi ce să spui despre ea, despre uitătura aceea din rama tabloului spre noi, gloata aceea respectuoasă de turişti încălţaţi cu nişte ceva hidos peste pantofi ca să nu dărîmăm parchetul, să nu-l distrugem, să nu producem pagube. Şi cum spun, ne tîrşim din sală în sală, printre medalii purtate de generali prusaci membri ai unor familii de mare şi nelimitată nobleţe despre care cînta aproape sufocîndu-se vocea feticăi pe post de ghid, în timp ce ne îndruma prin interioarele cetăţ