Vara asta, nu ştiu cum s-a întîmplat, s-au întors în ţară mulţi dintre cei plecaţi înainte de '89. Majoritatea dintre ei au plecat acum 20, chiar 30 de ani şi nu au simţit nevoia să se întoarcă. Nu ştiu ce s-a întîmplat anul acesta - probabil conjunctura internaţională americano-europeană favorabilă României, sau poate, pur şi simplu, scurgerea intervalului necesar pentru a putea redigera o lume tabu -, dar prieteni şi rude plecaţi demult l-au ales ca moment favorabil reîntoarcerii. Pe vremea lui Ceauşescu, erau cu toţii nişte mituri, mai ales în copilăria mea. Fotografiile sau pachetele de la ei reprezentau evenimente: motiv de întîlniri şi discuţii între cei rămaşi aici; posibilitatea de a aduce, între colegii de şcoală, un look nou, "aliniat" trend-urilor occidentale; ocazia de a fi generos, împărţind în stînga şi-n dreapta guma Spearmint de cireşe primită din Germania; şi, pînă la urmă, singurul contact cu lumea mare, cu nemărginirea, singura dovadă că mai există şi altceva în afara universului călduţ şi bine delimitat (cu sau fără voia noastră) de acasă. Atît de puternice au fost aceste mituri, încît, atunci cînd, după '89, ele s-au transformat, pentru început, în voci de oameni în carne şi oase, nu ştiam ce să le spun. Poate doar un timid "La mulţi ani!" şi "Nu mai vorbiţi atîta, că plătiţi prea mult". De asemenea, tot după '89, cînd am avut ocazia să văd că lumea largă e reală, şi am putut păşi în ea, şocul a fost foarte mare, mai ales datorită senzaţiei de incredibil şi ireal constant predominantă, fie ea în Praga, Köln sau Paris. Timpul a trecut, şi rudele şi prietenii din străinătate au devenit, tot mai mult, oameni în carne şi oase. Mai întîi a venit sora mea din Australia, care s-a demitologizat cel mai repede, pentru că, în ciuda faptului că nu ne văzusem de 20 de ani, şi, de fapt, nu ne cunoşteam foarte bine, ne-am găsit imediat multe puncte com