Cînd am început să scriu ceea ce veţi citi în continuare, se întîmpla să fie o dimineaţă tristă. Pentru mine, evident. Stăteam cu o ceaşcă de cafea în faţă citind despre creşterea preţurilor pe litoralul românesc, dar mintea mea era departe, undeva, în inima deşertului egiptean, într-un loc numit Sharm el Sheikh, din care mă întorsesem de cîteva ore. De fiecare dată cînd revin în ţară dintr-un loc în care m-am simţit bine mă încearcă o senzaţie stranie. Mă simt ca un cosmonaut care are nevoie de carantină. Nu spun că nu-mi place să revin în ţară, ci doar că am nevoie de o perioadă pentru a mă reobişnui cu atmosfera ei. Trebuie să treacă măcar cîteva ore pentru a înţelege că, gata, aici e altceva, lucrurile se mişcă altfel. Din punctul ăsta de vedere, sînt categoric de acord că nicăieri nu-i ca acasă. Revenisem, aşadar, de la Sharm el Sheikh şi făceam comparaţii. Mă gîndeam cum de reuşiseră egiptenii să facă o minunăţie de staţiune turistică într-o zonă plină doar de nisip şi piatră. Şi nu o staţiune oarecare, ci una ticsită de hoteluri de cinci stele, cu teren de golf, cu uzină care desalinizează apa Mării Roşii, cu piscine şi cazinouri, cu servicii ireproşabile. Mereu fac aşa. Oriunde mă duc, fie la faţa locului, fie la întoarcerea în ţară, fac comparaţii. Dacă ajung pe undeva, pe lîngă vreo mare sau ocean, văd automat în faţa ochilor tot kitsch-ul litoralului românesc şi încep să-mi pun întrebări: cum de la ei se poate şi la noi nu, ce-au ei în plus şi noi în minus, cum de lor le-a venit nu ştiu ce idee şi pe noi ne-a ocolit pe toate părţile şi din toate direcţiile? La un moment dat mă enervez atît de tare încît renunţ la întrebări şi răspunsuri şi mă cufund în lehamite. Cu alte cuvinte, mă simt român. Privind ceea ce au reuşit să facă egiptenii în mijlocul deşertului la Sharm el Sheikh, m-a apucat însă pentru prima oară o furie cumplită pe neputinţa noastr