Intoarcerea huliganului, publicata simultan în Romania si în Statele Unite, este una dintre cele mai tulburatoare confesiuni narative aparute în ultimii ani în spatiul nostru cultural. Prin titlul ales, volumul intra în dialog peste timp atat cu romanul lui Mircea Eliade, Huliganii, cat si cu raspunsul îndurerat, dar lucid, pe care Mihail Sebastian îl da, în Cum am devenit huligan, reactiilor violente din presa interbelica la De doua mii de ani. De altfel, acolo, în interbelic, în plin scandal Sebastian, minutios descris de protagonistul însusi în paginile Jurnalului publicat integral abia în 1996, trebuie cautat punctul de plecare al multora dintre situatiile si traumele relatate de Norman Manea în aceasta autofictiune în care "mitul identitatii", "surogatele amintirii" si "cochilia limbii romane" sunt teme recurente.

Ca si Iarna Decanului de Saul Bellow, si Intoarcerea huliganului are ca punct de plecare episoade din biografia autorului, cu singura diferenta ca Norman Manea nu opteaza pentru schimbarea numelor personajelor reale, textul sau cumuland astfel impactul unei autobiografii revelatoare si pe cel al unei fictiuni romanesti în care trecutul si prezentul se topesc deopotriva în pasta densa a unui discurs de intens dramatism. Naratiune a unei duble întoarceri - Prima întoarcere, în timp, în încercarea de a recupera si de a întelege "trecutul, ca fictiune", dar si în spatiu, în Romania anului 1997, într-o vizita de doua saptamani, consemnata în A doua întoarcere (Posteritatea) -, Intoarcerea huliganului aduce în prim-plan problematica "adversitatii interioare" a unei constiinte care mizeaza sistematic pe individualitate, refuzand sa se lase anulata de povara persoanei întai plural. "Identitatea colectiva, oricare ar fi fost, mi se parea suspecta, opresiva, simplificatoare.

Prapastia dintre Eu si Noi nu mai eram dispus s-o trec" - scrie Norman