Demult, comerţul ambulant al Bucureştiului avea culoare, se plimba prin mahalale, strigat de telali sau prezentat mieros pe sub balcoane de către boccegii (negustorii ambulanţi, care purtau în traiste tulpane, batiste şi alte podoabe indispensabile mereu tinerelor duduci), colorat de marchitani (ruşii de odinioară) sau de mămulari (negustori de mărunţişuri), pigmentat de grătarele de mititei despre al căror miros îmi povesteşte amintirea octogenarului meu vecin de la parter că nu avea nevoie de nici o autorizaţie. Negustori adevăraţi, cărora le plăcea să negocieze, nu să înşele, să ţi se vîre pe sub piele şi să vîndă atît în cîştigul clientului, cît şi în al propriului buzunar. Şi totul se petrecea la vedere, colorînd din plin viaţa mahalalelor şi a parcurilor. Cum pînă şi preţul promoţional al unei tarabe autorizate în Crîngaşi (25 de mii de lei pe zi) le este prea mare, foştii tarabagii (dezrădăcinaţi de primar) s-au reprofilat, regrupîndu-se, care pe unde au putut, cu sacoşe pline de mărunţişuri, sau cu mese improvizate, pe lîngă metrouri sau pieţe. Cei mai temerari şi mai cu marfă de week-end (jucării, baloane, padibuzuri, morişti) stau prin parcuri, atunci cînd "starea vremii" (adică lipsa de gardieni şi de controale) o permite. Unii, cu reminiscenţele tertipurilor de comerciant de altădată, te mai ademenesc să "iei covrigu' cald la 7 mii, că sarea-i gratis" sau "bermudele largi ce nu freacă-ntre picioare". Alţii îşi rearanjează marfa, într-o continuă mişcare, scoţînd de sub tarabă o alta nouă, în chiar clipa în care posibilul cumpărător trece pe lîngă ei. Dar, pentru că posibilul cumpărător, de cele mai multe ori, trece nepăsător, mulţi renunţă la orice fel de ademenire, mulţumindu-se să şadă pe cîte un scăunel şi, cu ochii-n patru după gardieni, să contemple. Oarecum activi sau pasivi de-a dreptul, vînzătorii străzii de azi, reduşi la o singură identit